PEREGRIN ÎN DEŞERTURI

Am iubit în ascuns
un şoarece de bibliotecă
cu mustăţi şi voce de catifea.
Şedea până târziu cu mine
ascuns între mormanele de iluzii
stivuite în pripă de mâini grăbite.
Devora cu patimă la-ntâmplare
pasaje întregi din Aristotel,
din Kafka sau Eminescu.
Nu-i văzusem chipul decât în treacăt
răsfrânt într-un ciob de oglindă.
Am iubit apoi un înger trist
călătorind mereu spre apus
cu aceeaşi carte imensă sub braţ.
Nu-mi mai găseam slovele
totul începea să se prefacă
în imense fâşii albe
pe care se odihneau pescăruşii obosiţi.
Am învăţat să pictez atunci:
culorile se amestecau în surdină
inocente ca o zi de duminică.
Nimic nu mai era ca la-nceput –
chipul mumelor fusese uitat.
Mai răzbătea până la mine
doar într-o limbă veche, ciudată.