Lumea poeziei lui Ion Beldeanu nu este în primul rând ceea ce am putea numi „realitate exterioară”, ci realitatea interioară, iar aceasta este una a imaginaţiei, obsesiilor şi proiectelor sale. O lume pe care lectorul nu o cunoaşte, aşadar, dinaintea actului lecturii, pentru ca el să-i poată dezveli prea lesne înţelesurile. Altfel spus, posibilitatea decodificărilor critice este îngreunată de faptul că poetul gândeşte/concepe poezia la intersecţia realului cu ficţiunea, intersecţie în care ficţiunea deţine întotdeauna controlul.

Dar dacă nu existenţa în sine, ci viziunea asupra existenţei leagă poezia lui Ion Beldeanu, atunci ea ridică probleme lectorului. Întoarcerea la eu, la văzduhurile sale, este obligatorie pentru înţelegerea acestei poeziii. În peripeţiile sale, acest eu poate fi prizonierul unui „oraş putred de tristeţi” – dar asta numai pentru că tristeţea este mai întâi a sa, a eu-lui. Glosează el despre amurg? „Dar despre ce amurg vrei să ştii?” (s.m.). Şi apoi, nu există „nimic altceva decât uimirea/dincolo de care nici nu există altceva”. Şi aici, tot e-ul, tot spiritul este piatra de căpătâi, pentru că lui îi este dată uimirea. Puterile sunt ale lui:
„Probabil încă putea să ridice o catedrală.”
„Ambiţia ta desenează conturul zilei de mâine.”
Pusă şi desfăşurată în aceşti termeni, poezia lui Ion Beldeanu poate să-i scape criticului printre degete. I-a şi scăpat într-un rând, dacă ne amintim că, în recenzia la volumul Indiferenţa textului (vezi Cafeneaua literară nr. 6), Ion Pachia Tatomirescu nu reţine decât ceea ce îi convine, de fapt ce nu îi convine. Cu o asemenea sită, „strigătul care sparge pietrele şi lumina” este surdinizat de-a binelea, iar cel care-l citeşte pe Ion Beldeanu prin judecata criticului îl citeşte trunchiat. O privire de ansamblu ne-ar reda, fireşte, obiectivităţii.
Virgil DIACONU