Anatomia singurătăţii

 Da, cu timpul începi să pricepi,
 mareele din tine, anatomia singurătăţii;
 apoi, că şi învăţul are dezvăţ.
 Începi să te obişnuieşti cu autodafeul,
 cu trasul pe roată, cu pielea în băţ,
 cu întregul abandonat jumătăţii.
 Nu mai eşti omul cu o mare,
 -oho, la 2505m înălţime!- Nu mai eşti zeul,
 de măreţia sinelui împovărat şi sintagme.
 Se stinge-ncet turbina miilor de volţi;
 în coşul pieptului se pietrifică
incandescentele magme;
 mătasea nopţii ţese la revere ghimpi şi colţi.
 Ia seama unde calci cu picioarele la spinare –
 Soarele-i orb, Luna, acrişor amăruie!
 Într-o zi s-ar putea să nimereşti prin sertare,
 peste moartea căzută ca din pom o gutuie.