elegia lui nea matei din dudeşti-cioplea
Doamnei Magda Ursache, cu admiraţie

Nu ştiu ce să mai cred despre bătrânul cerşetor
De pe banca din faţa pizzeriei de pe şulea
îl zăream la locul lui, veşnic încotoşmănat
Vară iarnă, cu scăunelul lui pe rotile sprijinit
La marginea băncii, cu cântarul etalat la picioare
Parte din recuzita lui de cerşetor demn
Şi de fiecare dată, trecând în grabă pe lângă el,
Cu gândul la alergătura zilei care începea cu noaptea-n cap
Sau obosit la întorsul acasă, spre seară
De fiecare dată aruncam o privire spre insul
De la colţul băncii – de când s-au pus în sectorul nostru
Aceste bănci electorale ori pe scăunelul lui, sub gard
Pe vremuri – căci sunt poate două decenii de când
Bătrânul enigmatic se instalează zilnic la locul lui
Cu tâmpla mereu aproape de artera vitală
bătând anapoda a trecătorilor pulsând
Privind lumea pe sub sprâncenele-i spelbe
Necerând nimic şi neprimind nimic ci doar
Stând acolo ca o atenţionare iată ce puteţi ajunge
Voi înşivă iată cum vă purtaţi deci iată cine sunteţi
iată oglinda voastră în care şi fiul meu
se vede zilnic fără să tresară… şi eu ca toţi ceilalţi
trecând în mare grabă, niciodată dând semn
că l-am văzut măcar aşa cum nu priveşti o bancă
pe care o ştii acolo, ferită din drumul celor grăbiţi
însă furându-l cu privirea  şi nedumerit cine este
ce face de ce vine acolo împingându-şi cadrul pe rotile
târându-şi cântarul legat cu o sfoară lăsată la vedere
încotoşmănat vară iarnă cu ochii lui mici
şi lucioşi ca nişte măciulii lustruite
ca  un spectru acolo ca un popândău ca o piază rea
sau bună de ce nu la orice oră a zilei pe soare
sau pe vreme rea mâncând la anumite ore din ce-şi adusese
într-o pungă de plastic mototolită alături
tăindu-şi gospodăreşte bucătura cu briceagul
legat de cingătoare cu o sfoară molfăind hămesit temător circumspect
dar cel mai adesea dormind, moţăind cu bărbia în piept
cu capul între umeri cu un capişon gros de lână verde
decolorată de-o viaţă, înfundat până la sprâncene
sau croşetând da croşetând ore în şir cu fir gros de lână verde
ceva care ar fi putut deveni un zăbun sau un ciorap foarte lung
sau citind cu cartea pe genunchii înfofoliţi
o carte groasă cu doască neagră scrisă pe două coloane da
aţi înţeles o biblie, pare de necrezut şi cu greu am admis
că bătrânul cerşetor iese zi de zi pe orice vreme
ca să ni se prezinte la capătul băncii aplecat
asupra unei biblii citite şi răscitite parcă de la începutul
lumii cu nenumărate sublinieri roşii
şi iar croşetând şi iar moţăind sau prăbuşit în somn
însă mereu acolo ca o atenţionare vie al cărui mesaj
în ce mă priveşte întârziam să-l descifrez
mereu needificat mereu întrebându-mă despre
rostul lui aici despre soarta lui despre familia lui
şi da, întrebându-mă dacă nu cumva bătrânul ăsta
fără vârstă, uitat de ani este cumva nea matei, omul care
pe vremuri ceauşiste, la patru de dimineaţă deschidea
taraba din colţul lui Tomis cu Istriei şi vindea la tot cartierul
sticle de lapte şi borcane de iaurt un vlăjgan de bătrân
încă verde pe-atunci dar oricum ieşit la pensie
foarte destoinic pe cât de vorbăreţ dând celor de la coadă
înghesuiţi în negură şi-n frig, patinând pe mâzga dudelor căzute
un tonus vital, o încredere de principiu în viaţă
pe când mâinile îi lucrau cu maximă dexteritate
apucând câte trei şi patru borcănaşe între degete
şi primindu-le pe cele goale, deşertate în navete
zuruind şi făcând calculul preţurilor cu o viteză teribilă
asta vreo zece ani, pe când abia ne mutasem în
blocurile din fostul cătun Cioplea, între biserica
bulgarilor şi seculara şcoală haretistă de sub secularii duzi
o bijuterie de căsută cu două ferestre ogivale spre sud
cum statornicise Domnul Ministru
devenită între timp tinichigerie cu tot deranjul pentru cei din jur
pe acest nea matei numit de tot cartierul nea matei nea matei
unul dintre personajele cheie ale existenţei noastre proletare
l-am întâlnit după aceea ne-am dat bineţe
şi făcând câţiva paşi alături pe trotuarul de beton
zgrunţuros denivelat o pacoste pentru mersul în zori
pentru mersul oricând zi noapte şi vară iarnă
şi care a fost asfaltat de curând mai devreme decât niciodată
am aflat că nea matei a fost la viaţa lui tipograf
a lucrat la patron şi apoi la stat ca mare zeţar
şi a îndrăgit cărţile lumina literei tipărite
l-am zărit tot pe-atunci cu un domn mai tânăr pe
trotuar, semănau grozav, la fel de înalţi şi
voinici, desigur fiul lui de nădejde care nu s-a
dovedit de nădejde lăsându-l iarnă-vară să coboare
de la bloc cu scăunelul lui şi să se instaleze pe trotuar
ferit din calea trecătorilor prea grăbiţi care nu-i aruncă
o privire măcar necum să-l şi omenească
în vreun fel cu o vorbă bună cu un covrig cu un leu
şi eu asemenea, care nu m-am oprit niciodată din mers
în faţa lui sub privirile lui acuzatoare intransigente ultimative
să-i spun bună ziua să-i dau un ban să-l întreb ceva să mă scuz
deşi m-am gândit mereu la el deşi am scris
despre el pagini întregi deşi cartea a apărut
de vreo cinci ani deja şi aş fi vrut să i-o dau, cu vreo explicaţie
sau fără, atrăgându-i atenţia că am scris despre el sau
păstrând discreţie şi aşteptând să deschidă cartea să citească
din cărţoiul meu de 500 de pagini să ajungă printr-un noroc
la vreunul dintre cele 10-12 paragrafe în care scriu despre
bătrânul cerşetor enigmatic pe lângă care trec măcar de două ori
pe zi, mereu needificat, mereu intrigat mereu
neîndrăznind să dau buzna în viaţa lui aşa cum el s-a impus
în viaţa în gândurile şi în scrierea mea
intimidat şi plin de sfială în faţa acestui bătrân foarte bătrân
uitat de ani şi de lume cerşetor cititor cu fervoare al cărţii cărţilor
în faţa căruia m-am sfiit să apar cu sălbaticul meu
eu însumi deci un sălbatic
răstălmăcit de vremile prea tulburi
pe când bătrânul cerşetor s-a retras
în sfârşit, a plecat steagul nu
ne mai sfichiuie cu privirea-i semeaţă
sfidătoare totală…