Sunt într-o continuă stare de disponibilitate. Zile întregi, în faţa copiilor mei (aş fi vrut să am toţi copiii posibili pe care îi poate naşte o pereche umană într-o viaţă de om), intru într-un rol sau altul, mă trezesc că încep să interpretez, prind din aer prin cine ştie ce antene ale aparatului psihotronic care sunt tot felul de unde.
Am învăţat să cânt singur la aproape toate instrumentele, mi-am făcut instrumente noi la care mi-am exersat degetele de la picioare până au dobândit independenţa şi mobilitatea celor de la mâini.  Mi-am exersat simţul adormit al mirosului. Într-o vară din adolescenţă m-am retras în Munţii  Tibleşului şi mi-am făcut un nai din plante şi flori sălbatice cu miresme diferite, corespunzătoare notelor muzicale, alergam zile în şir pe văi, cântând în singurătate, îmbătat de muzica miresmelor. Când am coborât în Dragomireşti n-o mai suportam în preajmă pe mama, nici pe sora mea Ileana.
Mi-am învăţat ochii să vadă fiecare câte o imagine independentă – ah, ce nevoie ar avea cosmonauţii de toate acestea, haideţi, băieţi, vă aştept, vă învăţ şi pe voi! – fac în continuare cele mai ciudate experienţe şi experimente fără să pot spune exact de ce natură e impulsul care mă îndeamnă să trăiesc toate acestea şi încotro mă vor purta ele, ştiu doar că în fiinţa mea există resurse de escaladare a tuturor limitelor şi de supravieţuire la nesfârşit.
Am zile întregi când nu pot ieşi din groapa cu lei a unor melodii şi muzici străine, care în drumul lor probabil spre nu ştiu ce absolut al sunetelor au trebuit să treacă şi prin canalul chinuitor de strâmt al fiinţei mele. Parcă aş fi un aparat de radio cu toate posturile şi antenele posibile, dar la care se joacă un copil şi-i răsuceşte butoanele pe toate lungimile de undă imaginabile, trecând şi în câmpul de frecvenţe al morţilor. Sau un televizor cu mii de canale şi  milioane de oameni, toată omenirea se înghesuie să apese pe butoane, voind să vadă fiecare doar emisiunea ce-l interesează.
Când văd la televizor imaginile acelea senzaţionale, cu  gimnasta ale cărei rotaţii şi salturi sunt multiplicate într-o serializare ce scoate materia trupului în pură evanescenţă, cred că aşa e şi fiinţa mea, atât doar că şirurile infinite de imagini îmi pornesc nu doar din braţe şi picioare, ci din toate părţile trupului, în toate direcţiile, o sferă care emite la nesfârşit dublurile unduitoare ale ochilor, inimii, cuvintelor, în sus şi în jos, în stânga şi în dreapta, şi care primeşte în acelaşi timp, pe aceeaşi lungime de  undă, mesajele tuturor sferelor lumii care mă împovărează cu energiile şi formele lor.