Laptele târziu al răbdării curge prin biberoane stelare, amestecă luna cu lutul şi cu tălpile goale.
Laptele cald udă groapa şi groapa suspină. Acolo, jos, niciun reflex, nicio lumină. O posesie blândă şi-atât de uşoară! Rădăcini, departe, cântă şi plâng. Dintr-odată, începe să doară.
 
Zile hămesite şi zile în hamuri. Salivă goală, coaste întunecate, turme desfundate, nici vânt, nici glonţ, o singură aşteptare.
Ochii mei se pierd, fără să clipească, în lungul venelor. Ochii îmi taie venele şi le împrăştie peste tot, cimitire de smoală luate pe sus şi duse acolo unde n-au voit niciodată.
Am ajuns să-mi mănânc zilele cu porţia şi cu linguriţa. Le port de grijă, ca şi cum n-ar mai fi în stare să se descurce singure.
Zile care se lasă târâte de omizi, închipuindu-şi că sunt cai cu aripi şi că aripile pleznesc cerul şi pe un obraz, şi pe celălalt.

Femeie visând. Cu pasărea colibri pe buze, ca o picătură de aur cerşetoare, după ce toate comorile s-au întors la stăpânii lor de drept.
Femeie visând. Umerii zdrobiţi de mirosuri tari. Ale altora. Visul ei? O spulberare şi o nimicire. Ceilalţi sunt întotdeauna mai puternici şi mai frumoşi.
Femeie visând. Coapse adunate ca nişte râuri. Sau ca petalele, într-o farfurioară, la întâmplare. Imediat împrăştiate, desfăcute într-o umbră de prisos.
Femeie visând. Pleoapa ca o tipsie.