Cristale

        Poeme pentru Lolita

Tocmai turnasem nisip peste flăcări.
Tocmai decapitasem în piaţa cea mare speranţa,
când clinchetele tale m-au întors din drum.
Da, mâinile de catifea îmi aruncă în aer
toată liniştea pe care am izbutit să o strâng până acum.
Ştiu că în urma mea se vor aprinde
toate stelele rămase de la ultima noastă întâlnire.
Ştiu că trupul tău va pune punct nopţii.
Deja gura ta mi-a luat minţile,
iar disperarea a început să care cărămizi
pentru palatul pe care îl ridică în mine.

Încă un şir de zile dedicate capriciilor tale,
mâinilor pe care le ascunzi în aerul dintre noi.
Încă o zi în care voi căuta drumul spre casă,
culegând cristalele pe care râsul tău le presară pe drum.

De fapt, râsul tău mă însoţeşte şi acum,
când trenul m-a smuls din îmbrăţişare;
din celulele tale.
Râsul tău mă însoţeşte şi acum,
când trenul a intrat de-a binelea în pieptul câmpiei.
Iar tu îmi spui încă odată cum ai încurcat metrourile,
în timp ce eu număram bătăile ceasului aşteptându-te
şi făceam scenarii cu îmbrăţişarea ce avea să vină.

Vezi, din marele oraş
tu te-ai mutat de-a dreptul în neuronii mei,
aşa încât dacă cineva le-ar deschide ferestrele
te-ar zări numărând stelele,
atingerile rămase de la ultima noastă întâlnire.
 
Fără îndoială, povestea androginului
nu îmi este chiar atât de străină.
Deşi aş fi putut să jur că ai rămas pe peronul marelui oraş.

Cineva mă urmăreşte şi acum prin cameră,
răsfoieşte cartea pe care am scris-o împreună.
Inima este mai mare decât trupul, desigur,
iar eu nu am învăţat nici acum să-i acopăr bătăile,
să o ţin în frâu; să torn nisip peste flăcări.
Da, inima mea nu a învăţat să pună punct.