Poetul Ilie Vodăian (pseudonimul lui Ilie Dănălache) s-a născut la 8 mai 1948, în comuna Ţuţuleşti, Argeş. A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Tehnologia construcţiilor de maşini. Lucrează ca inginer la Fabrica de Combustibil Nuclear Piteşti. A publicat versuri în Convorbiri literare, Calende, Cafeneaua literară, Argeş, Săgetătorul ş.a. Volume de versuri apărute până acum: Schimbul de noapte (Editura Paralela 45, Piteşti), Triunghi de vară (versuri, Editura Paralela 45, 2003). Grupajul pe care îl oferim cititorilor face parte din volumul în curs de apariţie Trafic de frontieră.

stau undeva afară
la umbra unui munte

stau undeva afară la umbra unui munte
nu este dimineaţă nu este zi nu este seară
şi nici noapte. ceva oval asemenea cu o fereastră
pe unde unele intră lent altele ies fugind
mă trage la stânga la dreapta cenuşiul
urmărit de ce mi-a mai rămas sunt încă treaz
distanţa e lungă şederea mă poartă pe roţi
trec toate ca nişte dricuri trase de fauni
pe lângă ziduri (de be-ce-a de cărămidă de piatră)
brăzdate de riduri.
trece o poartă deschisă de un bătrân
înveşmântat în iarbă copilul
prin curtea unei case cu geamurile sparte
o curte asfaltată cu mere necoapte
deasupra  unui lac plin cu pietriş o secure înfiptă
într-un cap de pod dintre un câmp arat
şi un izlaz cotrobăit de oi
păzite doar cu numele de către un oier
plecat la nunta crucilor răsărite din ştir.
o cale ferată prin gara cu peron fără nici un om
de lux un râu o vale cu apa tulbure şi câte nu trec
prin perdeaua urzită cu imaginare fire de in.
văd chiar şi muntele pus în mişcare
de ronţăitul şoarecilor nevăzuţi
sau de zgomotul inoxidabil al benelor
golite de mustoşii struguri şi duse la reciclare
pe roţi cu spiţele însângerate de amurguri.

mai sunt

mai sunt îndrăgostiţi de vânt mai sunt cărări
nedescifrate prin podurile palmelor mai sunt
şi vulturi care se rotesc în jurul înaltelor piscuri
ale munţilor plutitori prin sângele lor.
şi tu câmp de la marginea fiecărei case mai eşti
frate de cruce cu cei patru-cinci stejari plecaţi
cu rădăcini cu tot după vânat umbre de iepuri
ouă de dropii sau coarnele vreunui căprior?
o vale un platou cu parapet şi cu troiţă şi iar
o vale pe unde iarna lupii fac instrucţie:
bătrânii îi învaţă pe cei tineri cum să dea târcoale
pe lângă paturile unde alţi bătrâni uită voit
sub perne dulciuri să nu fie amară ziua
în preajma patului eliberat.

mai sunt cuvinte care nu mi-au spus tot înţelesul
mai sunt şi înţelesuri care nu au cuvinte
cum dincolo de ele nu se găsesc – de nici un fel –
morminte.

cum mă apropii de ea o văd sărind

cum mă apropii de ea o văd sărind ca o lăcustă
– de mult prea multe ori în viaţă –
şi când nu se mai simte văzută învaţă
metafizica saltului într-o cameră-ngustă.
spre ea mă duc în vârful picioarelor
tiptil sau de-a buşilea
până mi se rod hainele-n coate şi pantalonii-n genunchi.
mereu cred c-am atins-o mereu e-n altă parte.
sare în luna lui mai şi de acolo pe nori
să-i despartă sau să-i adune pe valuri
ori pe dune de nisip.
cu nici-un chip nu o pot prinde: sare
pe un lan rănit de seceri – ale cărui răni sunt macii –
în primul somn al noului născut
sau direct în noaptea de colinde.
în apele – limpezi sau tulburi –
dintre doi îndrăgostiţi… dintre tăcerea din cuvinte.
mă poartă spre copii şi dau de părinţi
prin prezent şi prin trecutul – preafericit – preamărind
eroicele mituri: poveşti înfăşurate – la-ndemnul zeilor
cu scribi cu tot – în pânze de papirus.
e ca un bumerang – e ca ocolul de lăstun prin ceaţă –
şi de unde face saltul apare o pată de sânge pe gheaţă.
rămâne un cuţit înfipt în pământ.

sare ca o lăcustă şi lasă amprente ca umbra repetată
(în mitul peşterii) pe zidul de piatră
sau în carul cu spiţele la roţi cele mai mari zărite
după ce am cunoscut-o pe mama
într-o lume prea îndepărtată. oricât aş fi de iscusit
tot n-am să-i dau de urmă. oricât de tare alerg
nu pot s-o prind: sare direct la operă la teatru
ori de pe trapez în cutia de rezonanţă a unei viori
în asfinţit şi în zori cum realitatea face saltul
de bună voie în opusul ei.
la fel cum din varii motive de nenumărate ori
se-ntâmplă să sari în gol fără temei.
sau dincolo de tot şi dincolo de toate  
la umbra jerbelor de plasmă din străfunduri de soare
către prea-des-clipitul unor stele
ce înfăţişează stinsul şi aprinsul
să văd cum se depărtează cerul de pământ
şi cum se desprinde vinul de merinde…

în linii mari o văd în felurite feluri  
sărind ca o lăcustă
– de mult prea multe ori în viaţă –
şi când nu se mai simte privită învaţă
metafizica saltului într-o cameră ’ngustă.
 
nu le mai este greu
să facă nopţi imaculate

nu mai sunt la modă amintirile din tinereţe
şi poate de aceea toate se lungesc
până dispar spre răsărit să-mi dea de ştire
cum tata se apropie de mine
când la uşă o dată bate un străin
şi la fereastră o dată bate vântul
în aşteptare să-i deschid.

şi nu sunt odihnit a colinda marginile aşezărilor
ca să pricep că nu la îndemâna mea este
să hotărăsc această alergare
încât pun braţul drept sub cap şi nu va fi
(defel) greu să mă odihnesc o noapte
– oricât ar fi de lungă –
cum nici celor care ne au în pază  
nu le mai este greu să facă nopţi imaculate
dacă te afli lângă mine
şi pasărea din vârful ulmului se mută
cu pui cu tot în cuibul din zori.

nu mă-ntrebaţi de unde şi ce vârstă are

câte stau în picioare mai ales câte
umblă şi trec
sunt  nedespărţite de umbră:
o pată mişcătoare
aidoma cu propriile lor înfăţişări.
nimeni nu este scutit să poarte în sine
această parte
– uneori mai mult alteori mai puţin –
întunecată. din întunecime
doar îngerii şi sfinţii au scăpat
doar îngerii şi sfinţii s-au despovărat de ea
şi nu mai trec să mă alinte
ori să-mi încălzească sângele pe vreme rea.
şi totuşi unul vine
trece fără umbră de parcă e un duh.
nu mă-ntrebaţi de unde şi ce vârstă are
pentru că nu ştiu: este vântul –
pe care nu-l descoase nimeni
oricât de mult şi pe oriunde ar umbla;
cum nici eu n-am tăria să-l întreb
ce caută atât de des prin casa mea.

eu cred că nu întâmplător

după ce am fost afundat în cristelniţă
au dispărut motivele pentru a plânge.
au dispărut
până deunăzi când din ochiul drept
a curs o lacrimă
roşie. această lacrimă cu gust de sânge
vine – de nu ştiu unde – vederea
să-mi inunde.
să fac mai mult nu pot decât să-l spăl
iară şi iară în apa strânsă de la ploaie
picătură cu picătură seară de seară.
se-adună apa despărţită-n două:
o parte limpede
în care somnul mi se odihneşte
şi alta tulburată de reflexe-ntunecate
mă orbeşte.
eu cred  că nu întâmplător mi se oferă
din când în când
– în prezenţa unui candelabru luminat –
o batistă cu ban legat într-un colţ.
la fel cum nu întâmplător
în ziua când am fost afundat în cristelniţă
m-a podidit cu-adevărat întâiul plâns.

luna lui cuptor

pâlpâie flăcări confuze deasupra orizontului
lăptos. soarele urcă treaptă cu treaptă
– spre amiază –
în aceasta vară cu secetă din abundenţă.
flăcări incolore ale acelora ce se aprind de dor
să vină să închine un pahar cu noi.
iată-i coboară unul câte unul
dintr-un nor şi scaunele se ocupă din loc în loc
de câte-un gol. ciocnesc cu ei şi beau
până la fund paharul cu vin pelin.
domnii şi doamnele se-ntrec să îmi ureze
viaţă-ndelungată apoi
din faţa mea la fel cum au sosit dispar.

ţin permanent în braţe o viperă-nlemnită
şi mă tem ca nu cumva culcându-se pe lut
să prindă viaţă şi să mă atragă şerpuind
pe drumul care te orbeşte
dacă nu porţi un felinar întunecat.
nemernica temperatura urcă
nebuneşte şi praful de pe drumuri începe-a se topi.
prin luna lui cuptor te-aştept să treci
– terasă cu terasă – un deal aprins:
atât cât să se vadă pădurile-mpletindu-se
în felul unui fum albastru pentru tine.
atâtea câte au rămas de ars de astă vară pân’ la mine.