Cum să nu tremuri înaintea unei petunii, când se-agaţă de umbrele răsăritului ca pânza unei bărci de-un palid cocor? Un salt şi-o vibraţie absolută, patima modestă a florii, patimă totuşi, îi adună între coapse toată măreţia luminii. Aşa s-a înrobit, pesemne, dintotdeauna ce era frumos şi trebuia să moară.

Felii subţiri de peşte crud şi-o stea adolescentă. Despuierea mării târzii şi-a unui far departe. O călătorie cu vâsle necunoscute, vasul din care cineva soarbe supă de ghimbir, buzunarul de la piept, în care ţine orez brun, alte sunete, alt continent…
M-am grăbit să visez şi visez visul alteia. Ştiu că e şi ea acolo, deşi n-o pot vedea. Ştiu că mă simte şi că se sperie. Vreau s-o îmbrăţişez şi s-o liniştesc. E o greşeală, spun cu voce tare, dar aerul cald din jurul meu se precipită, aerul acesta e înspăimântat de-a binelea.
M-am rătăcit, am căzut de pe cerul meu şi alunec în neştire, în mintea altcuiva. Mai e foarte puţin şi nu vom mai şti cine pe cine visează.

Ies din tine, răscolită ca o hienă. Aburi grei şi răi mă împiedică încă să văd. Aşa e mereu. Viermii de mătase, care te au în grijă, nu-ţi pot coase decât pieptul de umeri, palmele de degete, obrazul de ochi. Mătasea e doar în albul pielii. Pe urmă, e altceva, otrăvitor ca un duh. Şi când otrava se desface în capul meu, ipocrită perniţă de polen, şerpii întunericului ies să se hrănească. Nu te pot iubi. Mătasea din albul ochilor e mai răscolitoare ca o hienă.

Sardonix. Pieliţa maurului sub lampa cu Ofelii. Fetuşii care înoată în venele mele, care le umflă ca pe nişte mameloane disperate, gata să nască, ele, care n-au născut niciodată. Poezie a sexului şi-a viscerelor. Un sonet de clematite, tălmăcit de-un sasanid.

Un tango beat de stele şăgalnice şi de carnea ta. De braţele translucide, de pielea de obsidian, de puful care miroase ca merele galbene, de seminţele de bărbat pustiu. Nesăbuită amantă ţi-am fost! Voiam să te spargi în cristale, aşa cum mă împrăştiam eu, când ne iubeam prin casele altora. Încleştaţi într-un tango fanatic, suspinam cum suspină castanele şi greşeam mereu ritmul, şi greşeam ziua, şi greşeam ora… Pe urma unui tango îndărătnic, vaporii noştri denşi aleargă şi astăzi îmbrăţişaţi, aleargă şi astăzi cu disperare.

Poem desculţ pe asfaltul încins. Ca un soldat care-a uitat de ciorapii uzi, de praful din ei şi de bătături. Ca miresele a doua oară, pe care coroniţa de levănţică le ţine drepte în acele lor, ca pe nişte fluturi uscaţi. Ca un shogun înmiresmat, sub ploile sordide ale veacurilor. Cerul lui nu-i aici. Aici i-au rămas captive bătăliile.