E noapte, Doamne

E noapte, Doamne, noapte de osândă,
cu fulgere pe cer întretăiate,
în mine-un înger stă, senin, la pândă,
înlăcomit
de micile-mi păcate

E noapte, Doamne, în pustie sfinţii
în cleşti de ger se lasă sfărâmaţi,
în mine-un înger vrednic face-o listă,
păgânul,
tot cu cei nevinovaţi

E noapte, Doamne şi mă-ncearcă visul
acela, al virtuţii fără seamăn,
în mine-un înger stinge o lumină,
cu-o lacrimă arzând,

de frate geamăn

Cenuşă vând…

Mi-e coşul gol de mult nu ai mai pus
în el vreun rod
o poamă cât de-amară
şi singur m-ai lăsat, dar singur nu-s –
sunt trup şi îmi trag umbra
de o sfoară

Printre zăpezi croitu-mi-am un drum
ce s-a topit
şi-a ars sub el podeaua.
Cos fulg cu fulg o aripă de scrum,
cenuşă vând să-ţi cumpăr Doamne
neaua

La sufletul acesta răstignit
mă uit pieziş
prin sticla vălurită
a lacrimii în care-am aţipit
preţ de un plâns pe-o piatră
însorită

Şi rup târziu din urlet o fâşie
îngustă
ca un ţipăt ce mă strânge:
când plouă peste lume dă-mi şi mie
un strop curat de-aghiasmă

ori de sânge

Ninge

Ninge blând peste oraşul
ce ameninţă spre cer,
strângând cu o mână rece,
gârbov,
un baston de fier

Ninge ca făcând în ciudă
gerului necruţător
şi-unui vânt ce tot alungă,
sprinteni, fulgii
din decor

Ninge ca şi cum o barbă
de zăpadă, ce minune,
până la pământ i-ar creşte
unui sfânt
în rugăciune

Din străfundul unei inimi,
ninge, ori din-naltul minţii;
ca din ochii unui prunc
ce-şi descoperă
părinţii

Ninge şi e totul alb
şi nimic nu se mai poate
peste câte daruri scumpe
i-au fost lumii, din cer
date…

Întomnând

cu degete gălbui
în veştedu-I fotoliu
fumează tristă
doamna
speranţelor în doliu

azi vântu-i dezlegat
de bucurie latră
şi muşcă de obraji
un heruvim
de piatră

subţire ca o frunză
o fată-ncercănată
rememorează zborul
învolt
de altădată

cu-o funie de ploaie
se spânzură oraşul
o toamnă resemnată
ia morţii
cu făraşul

Murmurând căprioara

– uite
prima mărgea de ploaie
în cearcănul
curcubeului
– draga mea, e lacrima
zmeului

– ascultă,
o şoaptă în verde,
subţire
– e doar o speranţă
murmurată în vânt
– ba e o nouă planetă
de ierburi
– cu soarele
sub pământ

– ecoul aripii,
îl presimţi
scuturându-i-se timpului
în ureche
– aud numai ceasul
ce a rostit ora
despărţirii
pereche

– dacă vrei, împing
tăcerea mea
până mai departe
de stele

– fugi, cântec, fugi
să nu te găsească
dimineaţa

murind
pe buzele mele

Copilărie

ciufulită dimineaţă
o privesc zâmbind din prag
chipul ăsta de paiaţă
somnoroasă
nu vi-i drag?

cămăşuţa ei de frunză
şifonată şi lălâie
dezvelind genunchii mici
cu aromă
de lămâie?

când o văd aşa-nsorită
mie mi se face dor
de căsuţa zgribulită
din curtea
bunicilor

de toti merii şi cireşii
profeţind în primăvară
rodnică adolescenţă
eu copil

întâia oară

Foarte înaltă

Într-o zi am devenit foarte înaltă
atât de înaltă încât păsările au început
să mă ocolească visând la ţările lor
cu oameni calzi şi mărunţi

Ce dacă eram mai copil decât soarele
timpuriu ce se bălăcea în piscina
cerului împroşcându-mă
cu lumină?
eu eram atât de înaltă încât mă simţeam
bătrână urâtă şi rea

Nu m-am oprit aici am crescut
şi în zilele următoare
am crescut ca dintr-un pământ plictisit
să tot doarmă şi să mănânce

Ca dintr-un pământ ce se ruşina
de cuvintele răsfirate pe orizontală
şi acum exact pe scheletul meu
îşi înfăşura vrejul
ideilor

Oglinzi

Am dreptul, nu-i aşa, să mă ţin deoparte,
să adopt o atitudine lejeră,
să privesc dintr-un unghi oarecum favorabil furnicarul
de oameni,
am dreptul să vreau să înţeleg mai mult decât să vreau
să trăiesc, să rămân la fereastră după ora stingerii tuturor
 luminilor,
să ţin mâinile în buzunar înaintea nefericirii
şi chiar să îi intorc spatele fără a spune vreun cuvânt
(nu nefericirea, orice ai crede, m-a făcut pe mine
ce sunt),
am dreptul la mai mult decât dacă viaţa mi-ar
fi indiferentă,
să scotocesc prin visul tău,
să suflu în praful sacru de pe mobilele lui din lemn
lustruit,
să-mi las amprentele pe toate paharele de cristal aşezate
 cuminţi
cu gura în jos,
să aburesc oglinzi ce reflectă doar chipuri îngheţate
de majordomi,
am sau nu am dreptul, răspunde-mi, să fiu stăpâna
singurătăţii tale,
să invoc umbrele boemei,
să-mi plimb degetele pe coardele invizibile ale harpei,
să-mi ofer surâsul unui cuvânt inspirat,
dar să smulg limbile de neînţeles
ale Orologiului?

Vreau să suferi

Ai dreptate, uneori vreau să suferi, să suferi teribil!
Să suferi de a fi fericit!
Până la a vărsa o lacrimă cu adevărat fecundă.
Eu, pentru mine, nu-mi doresc decât bucuria ta.
Fără bucuria ta, cum voi şti cât vei fi suferit
de pe urma demonicei mele perseverenţe ?

Ai dreptate, vreau să te îndrăgostesc!
De toate fiinţele care nu sunt eu!
Vreau să le iubeşti pe fiecare în parte, fără limită,
cum pe mine m-ai iubi, dacă…

Nu mă pot gândi decât la universul ce se prefigurează
 în tine.
La fereastra deschizându-se către dincolo
de incertitudine.
La broderia de ceaţă pe care doar soarele inimii
 o desţese,
curmând, lucid, savante speculaţii.

Nu te-ai înşelat nici o clipă, vreau să suferi!
Din pricina a tot ce este mai frumos şi mai măreţ
în chiar tine însuţi.
Să suferi intens de a nu fi ştiut.

Ah, cât de mult vreau să îţi plângi apoi fericirea
în amfora existenţei mele îndoielnice…

Dacă ai văzut o tristeţe umblând

Dacă ai văzut o tristeţe umblând
ai văzut un om singur, în cele mai umile
veşminte ale sale.
Ai văzut inima unei păsări
şezând pe trăgaci.
Şi, numai dacă ai închis ochii,
ai văzut această armă întoarsă către tine.
E ora când poezia se îndrăgosteşte de cuvintele
ce i se refuză.
Când visul îşi scoate straiele
şi cutreieră gol universul.
Când timpul culege nectarul amar al zilelor
cerşind boabe de rouă şi de lumină.
Dacă ai văzut o tristeţe umblând,
ai văzut gândurile mele migratoare
odihnindu-se
pe muchia orizontului.

Deşi în povestea aceasta

visele se întrepătrund, e seara ceasurilor
cu limbi tăcute şi a cioburilor de lună-mbufnată

mica femeie ce-şi traversează povestea
e geloasă pe multele sale chipuri descoperite
într-o singură privire, a lui

noaptea îi aşează pe umerii străvezii
şalul tesut din speranţele îndelung tăinuite

fiecare foşnet e un cântec prea dureros
fiecare alunecare imploră mut oglinzile
să-i întoarcă imaginea de odinioară

pe ochiul bărbatului coboară o pleoapă albastră
un surâs nemărginit se iveşte
lângă buzele ce împing cuvintele înspre inimă

dacă l-ar întreba cineva – deşi în povestea aceasta
nu mai locuiesc de mult decât fiecare în celălalt –
ar spune că abia acum a desluşit
în călimara destinului ei

singurătatea femeii

De colorat cu verde

dacă aş fi iarbă,
ah, dacă aş fi iarbă, aş iubi gleznele
de copii şi fuga nebună,
aş iubi râsul tinereţii, sărutul din crâng
şi aş mai iubi roţile zorilor învârtind
zilele fără coviltir

ce aş mai iubi, dacă aş fi iarbă,
copitele cailor şi fructele putrede,
aş iubi pietrele dogorind, zorelele
agăţate de garduri,
şi, cu fiecare ploaie, perdeaua rece
dintre cântec şi anotimp

dar eu sunt o carte pe genunchii
vieţii, o carte de colorat cu verde
speranţele goale

Rugă tăcută

rugă tăcută
mi-e cerul învins
de candela iernii
în lume a nins

sub aripi de ceară
un dor de lumină
chemat-a spre seară
toţi aştrii la cină

se-aprind lumânări
se cerne zăpada
se umple de tine
în mine livada