Neguri

Ograda, clăile solemne şi stogul ca o catedrală,
se-nclină sălcii peste gardul de la pârâu, cu frunze rare,
când parcă drumul ţării vine de către vaduri mai cu fală
şi pe sub neguri dese-şi taie printre pământuri o cărare.
Din care parte-ar fi să cauţi şi să te-ntuneci şi să leşini
la gândul unic al pieirii şi-al trecerii, cât mai rămâne
altar al ploilor de vară şi-al plângerilor de sub streşini
cu porţile închise-n jocul ademenirilor păgâne?
Icoane şterse dinspre care nu mai ghiceşti nici o privire
pe licărirea unei lacrimi cresc ciumăfăile şi spinii…
Ai vrea să uiţi ce nu se uită, din cât mai cauţi să te mire
un reazim al credinţei tale ştiut în liniştea stupinii…
Scriai cândva cum parcă ninge şi parcă-ai fi
 deodată mire!

Vremuri

Pe unde-a fost castelul lui Erejdi, nici urmă.
Mai trece câte-o ciurdă, mai paşte câte-o turmă.
Pe-o vale-a dezolării prea de mirare n-ar fi
Când vezi mai către Mureş ruinele lui Pălfi.

Şi mai în jos, castelul lui Haller, din Sânpaul,
Din ce-a fost parc şi faimă e-acum coteţ şi staul.
Ce plopi semeţi, şi brazii cum însoţeau în verde
O lume ce se-adună, o lume ce se pierde!

În curţi domneşti şi-alături, în casele de birişi,
Purtându-şi tăvălugul, aceeaşi legea-a Firii-şi
Arată-nfăţişarea mai strâmbă ori mai dreaptă
Din cât i-i dat oricărui să vadă ce-l aşteaptă.

Eu… coboram din dealul de dincolo de dealuri
Cu altă-nvălmăşire de grofi şi de Ardealuri
Şi nu ştiam ce vremuri cumplite-aveau să vie
Pe Mureş mai la vale şi-ncolo, pe Câmpie…
 
Călători

De la drum, acăţii suie uneori
Destrămaţi în ceaţă, înveliţi în nori.
Nu mai au nici umbră, nu mai ştiu de floare.
Sunetul metalic de păstăi mă doare.
Călători! prin lume suntem. Călători!
Mai aud la cuiburi bântuiri de ciori
Când pe vale ziua prinde să coboare
Dinspre amintire, de către răzoare,
O să mori! îmi spune totul, o să mori!

Un loc

Parcă lumina verii în faţa mea se mută
Prin încâlciri de umbre venite pe furiş,
întoarsă dinspre dealuri la sălcii şi cernută
în văluriri sonore de crengi şi de frunziş.
Şi mă trezesc deodată pe rât, sub via Popii,
Un loc de care nimeni n-a pomenit de mult,
Şi-ncerc de-un cuib de buhă din plop să mă apropii.
Oraşul mă apasă, mă duce în tumult,
Şi cum presimt că vine întunecimea gropii
Mă-ntorc în plop la cuibul de buhă şi exult.

Martor

Se profilează dealuri în vălurire mută
Cum treci de Râpa Morii şi-apuci pe vale-n sus.
Dintr-un chicui în altul parcă suind, se mută
Câmpia Transilvană la munţii din Apus.
Se-ncinge Cheia Turzii şi-ncet în nouri piere
Şi toate pier în juru-i ca să rămână-n veci
În mărturia plânsă de om şi de muiere
Acolo în hotarul prin care-ai vrea să treci.
Şi strigi să vie luntrea şi-aştepţi lângă răchite:
În rostul lumii tale nu ştii de-un drum mai sfânt,
în care latră câinii şi vezi lumini ivite
Prin casele din umbră, cu ziduri de pământ.

Acelaşi

Ajuns în gura şurii rămâi lângă butuc.
Butoaiele cu cercuri căzute nu te-ndemne.
Oricum, săcurea-i pusă când vin şi când mă duc,
La locul ei, în faţa grămezilor de lemne.
Nu-i vremea să te ştie la strâns ori la cules.
Grădina, nici în pârgă. Hotarul, încă-i verde.
Şi cumpăna fântânii se-nclină cu-nţeles
Când roiul, către sălcii, buntuzuit se pierde.
Rămâi acelaşi, singur, uimit de câte sânt,
Şi vezi să nu se stingă-n poveste şi să piară
Şi lasă mărturie pe când vei fi pământ
Minunile ogrăzii şi drumului de ţară.
Butucul şi securea rămân sub jurământ
Când nopţile de iarnă o să se-ntoarcă iară.

Urdiniş

Azi una, mâine alta, şi ca din întâmplare
Se-nchipuie făptura de fum în linii rare,
Parcă din crengi, în tremur de frunză şi lumină
Când crezi că-ar fi alături, când ştii cum o să vină.
Ori totu-i o nălucă, un zbor în aiurare
Când peste câmpuri duhul e unica chemare
Pe care-o-ntorc în faguri, la trântori şi regină.

Memento

Şi totuşi, calea încă nu-i găsită!
Apar tot alte vaduri netrecute,
Şi coasa se ascute, se ascute,
Şi toate mi se-arată ca prin sită.
Sunt eu acel care-a strigat să vină
Podarul şi cu luntrea lui să-l treacă?
Luntraşul mai întârzie oleacă
Dincolo, sub o dungă de lumină,
În faţa mea, pe Mureş se înclină
O funie mâncată de rugină.

Vară

Peste continituri norii vin în ciurdă
Clopotul în dungă bate să-i întoarne
Când şi când se-aude-o răbufnire surdă
Fulgerele parcă iau pământii-n -coarne!
Câtă-ncredinţare şi-n aceste gânduri,
Doar o amintire dintr-o zi de vară
Care se aşază rânduri după rânduri
Ca să pier cu ele când or fi să piară!

 

Destin

Nimeni nu te mână,
nimeni nu te-ntreabă.
Vine miezul nopţii
şi te-apuci de treabă.
Strigi să vie luntrea,
 te-nsoţeşti cu plopii
şi încerci de lumea
lor să te apropii.
Nimeni nu-i de faţă,
nimenea să-ţi deie
măcar o povaţă,
măcar o idee.
Şi, de nicăirea,
nu ai altă cale,
cauţi mântuirea
dealurilor tale.

E timpul…

Să laşi pe drumul ţării, după un timp, măcar
O urmă ca de pleavă, de fân ori de grăunţă
Cum ştii că prin ogăşii se scutură din car –
Ori dacă nu, închide ograda şi renunţă!

Sfâmarii de la târguri se-ntorc şi-s tot mai mulţi,
Şi duc peste Târnave mărhăi de pe Câmpie.
E timpul, de departe să-i vezi şi să-i asculţi
Şi să-nţelegi ce rosturi ţi-au mai rămas şi ţie.

Vedenii

Dacă-n această clipă ar fi să caut punctul
De înţeles, în golul ceţos ce mă-nconjoară,
Planetă cu planetă să iau cu de-amănuntul
în sângele ce suie la creier şi coboară,
 Prin lumea răsturnată a unui trup ce moare,
Prin gândul fără margini ivit la întâmplare,
în jurul meu când viaţa se duce în rumoare
Cu alte înţelesuri şi-ademeniri mai clare,
Ar fi să trec o punte şi să deschid o poartă,
Să intru în ogradă unde mai suie stogul
Şi anii ce se-adună în lunga lor cohoartă
Să fie-n ei acela de sus pe care rogu-l,
Apoi la drumul ţării să-ntârzii către seară