Toamna începe sâmbătă seara

Şi totuşi sunt ostenitele ceţuri gălbui
ale toamnei…
Auzi vântul, purtându-le încet către sud.
Trebuia, într-o zi…
Apele văluresc translucide,
obosite parcă de atâta soare
cât au adunat în ele…
Ca un om ce se întoarce dintr-o mare iubire…
Dar jarul verilor s-a trecut.
Acum, sub povara propriei toamne,
chinuitor de singur, încerc
să mă desfac din plasa acelor gânduri
ce nu-mi dau pace:
De ce lumina filtrată a acestei amiezi
strecoară în mine o dulce
melancolie, de care mă ruşinez parcă?
De ce un simplu petic de cer,
luminat de un soare invizibil,
ajunge să-mi tulbure sufletul?
De ce mireasma amăruie a frunzelor
veştede mă întoarce-ntr-un timp
despre care crezusem că s-a scurs
ireversibil?
De ce acordurile acelea îndepărtate,
care abia îmi ating auzul, ca o
părere, mă fac să cred totuşi tangoul
rămâne?
De ce dragostea, dacă…
Apropó, voi vă gândiţi
vreodată la dragoste?
Uneori, serile, când licărul îndepărtat
al constelaţiilor cerne
peste o lume o adâncă linişte străvezie,
vine ora dragostei.
În clipa aceea înfloresc toţi
caişii de pe pământ şi toate
posturile de radio din lume transmit
„Balerina singuratică”, de Karr, în
interpretarea orchestrei Mantovani.

Dar eu nu trăiesc acum o astfel de clipă

Din nou foşnitoarele amintiri,
neliniştile de dincolo, vreau să spun
de dincolo de cercul memoriei,
suflarea îngheţată a toamnei
vălurindu-şi apele ca pe nişte
legănătoare porţelanuri de Sevres…

Dar pentru că e o sâmbătă seara, prieteni,
vă rechem pe toţi în jurul
unor neverosimile pahare de vin,
să sporovăim despre toate
câte ne bântuie gândul –
despre poezie-n mod sigur,
despre dragostea pinguinilor,
despre misterele glandei pineale
şi comunicarea extrasenzorială,
despre „Ultimele sonete închipuite
ale lui Shakespeare”, despre
insula Galapagos, despre fractali,
despre fascinaţia geometriei neeuclidiene,
despre destinul recesiv
al lumii şi poate
şi despre dragoste…
Mai mult ca sigur că, în clipa aceea,
unul dintre noi va începe să fredoneze ironic
„Non existe l’amour”, asta ca să
învioreze atmosfera.
Şi o să râdem toţi tare, tocmai fiindcă
tema asta e dureroasă pentru noi toţi.

Apoi o să ne ameţim, o să ne placă
cum cântă diseuza (deşi cu o jumătate
de oră înainte o înjurasem), o să privim
insistent nevestele vecinilor de mese,
o să facem
pariuri despre chelneriţe şi
o să plecăm acasă târziu, evident cu mult
după ora închiderii…

Abia dimineaţă vom băga de seamă că
toamna a încetat să mai fie un anotimp,
şi că a coborât în noi,
ca să devină stare de spirit. Iar
când cineva ne va întreba „Ce mai
faceţi?” vom răspunde, surâzând puţin
trişti: „Ne e toamnă”…
 
Orele liniştii

O fi văzut cineva vreodată liniştea?
I-o fi zărit cumva trupul
aerian, suspendat undeva ca o
împietrită pendulă fără bătaie?
I-o fi auzit măcar
râsul, cascadând sub arcadele
infinitului, asemenea unor
clopoţei electronici?

Cine ar putea să-mi răspundă?

Mă întreb uneori pe unde
îşi flutură ea adierile străvezii.
Peste rănile cicatrizate ale
continentelor?
Peste surâsul stins
al secolelor?
Sau peste legănarea cine
ştie căror uitate
galaxii?

Ştiu bine: numai eu
sunt vinovat că nu o găsesc.
Poate că ea a venit, în sfârşit,
şi se odihneşte undeva, foarte
aproape de mine, acolo
unde lucrurile sunt calme, egale şi
împăcate cu ele însele.

O, împăcarea! Împăcarea supremă!

Şi totuşi auziţi? Auziţi câtă
dureroasă nelinişte vuieşte în
adâncurile acestui echilibru sublim?
Să fie glasul meu acela care o tulbură,
atunci când îşi desfăşoară
uluitorul ei evantai deasupra
cine ştie căror exotice ţărmuri?
Dacă e aşa, cum aş putea face
să o îndemn
să mi se aştearnă în suflet,
ca să mă împace cu mine,
cu Celălalt?

Căci Peer Guynt-ul din mine a început
iar să se pregătească de drum,
tocmai pentru că-şi presimte,
iarăşi, neliniştea… (Nu neliniştea
aceea, sonoră, despre care
am învăţat cândva la acustică, ci
neliniştea propriei sale materii)
lucru ce-i face să pornească iarăşi,
rătăcitor, în căutarea
acelui tărâm delicat, real şi
ireal totodată, pe care
oamenii îl numesc „echilibru interior”.
Dar unde să-l găsească?
Şi cum să poţi pune semnul egal între
întuneric şi lumină?
Numai că astăzi paradoxal, ziua
este egală cu noaptea! (Ce cuvânt
cu stranie rezonanţă; ECHINOX!)
Voi cunoaşte, oare, vreodată o astfel de clipă
de graţie;
în care întunericul şi lumina din mine,
ziua şi noaptea din mine, deznădejdea
şi speranţa din mine să-şi surâdă
de la acelaşi nivel, asemenea
lichidului din două vase
comunicante?
Nimeni nu e să-mi răspundă…
Iar călătoria mea,
lunga mea călătorie în noapte,
pare să se prelungească dincolo
de zare, dincolo de anotimpuri şi
stele,
ca într-o piesă tristă
de Eugene O’Neill…

Şi, iată, iarăşi tristeţea
a-nceput să adie prin poemele mele.
Poate fiindcă în noaptea asta
mi-am amintit de o fată frumoasă şi bună
şi de melancolia ei, pe care,
cândva, parcă într-o altă
viaţă, n-am vrut, sau n-am ştiut
s-o risipesc… I-am revăzut
ochii plini de o îngăduitoare dojană,
până i-am pierdut, dincolo de
legănătoarea zare de aur şi cântec incert
a memoriei, prin ceaţa fierbinte
ce mi se ridica în privire…

Dincolo

Dincolo de timpul limpede dinspre noi,
cam pe acolo pe unde el începe
să se tulbure, devenind amintire,
se află un tărâm ciudat, unde
ne retragem uneori
să ne adăpostim sufletele
ameţite de prea mută lumină…
Regăseşte acolo totul: şi plopii
stingându-se domol în amurg,
şi florile acelea, albe, mari şi fragile,
care creşteau lângă calea ferată
şi despre care nu mai ştii bine
dacă au existat cu adevărat,
şi apele molcome, vălurind liniştit
în preajma marilor împărăţii
neumblate, de stuf,
şi nişte-nserări cum n-au mai fost
altele, şi toate culorile,
miresmele
şi sunetele
de demult…

Regăseşte acolo până şi lucrurile
pe care nu le-ai văzut niciodată, deşi
ai visat îndelung la ele:
Crucea Sudului şi nenumărate alte
misterioase constelaţii cu nume
de neuitat – Fomalhaut, Alderaban… –
ori migraţiile de păsări flamingo, deasupra
pădurilor de măslini
şi a pământurilor de un roşu aprins…
Şi, bineînţeles, chipul fetei aceleia,
împreună cu care ai visat toate acestea,

şi la care nu e bine
să te gândeşti prea des, pentru că
ai putea crede că
există aievea…

Şi astfel, pentru un timp, te simţi
vindecat de toate depărtările lumii…
Numai că, după ce te întorci, (dacă
te mai poţi întoarce) din tărâmul acela
ciudat, observi că partea
cea mai adevărată din tine
a rămas uitată acolo. Îţi pare rău,
dar, pentru că e de acum prea târziu,
te resemnezi
şi intri cu un zâmbet înţelept
în bătrâneţe…