Antifonez pereţii inimii

sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă mergi înainte nu spune la nimeni
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit

toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim

pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi mă întorc pe o parte un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii

sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic