Pietonii lui Pan (1)

Numai duminica ne adunam  în copilărie
cu trupul îmbăiat ca-n noaptea Învierii
când zeul Pan suna din corn
lângă pădurea totdeauna arămie

toţi băieţaşii din fumegosul cătun
ştiam că doar Pan ţine-n pumni
cărări de pământ
încă neumblate în stare de rut:
să le călcăm noi cu picioarele goale
şi capul dezvelit în răcoarea acută –
natura să ne fie
o pâlnie de clopot cu limbi din cer căzând

că-n tolbă zeul purta
principii zoologice:
şi stam smirnă când ne da drept călăuză
pasărea cu cinci aripi – încât
părinţii se speriau că nu-i mai ascultăm

şi-ndată bezmetici mărşăluiam pe dealuri
ţipând în cor:
„astfel ne trăim viaţa netemători!”
Dar viaţa se enerva cumplit auzindu-ne
Vorbele trufaşe –
Se enerva cumplit
văzând câte lanţuri strângeau
Părinţii acasă la margini de pridvor.

Contrastele evoluau fără-ntrerupere