Din spaime călătoare

Ca ielele nopţii
îşi prind mâinile-secunde,
cele mai negre ceasuri ale dimineţii.
Singurătatea sporeşte ca mucegaiul.
Dumnezeu e o întâmplare călătoare
un iris străin, închis în sine.
Pentru tine singurătatea este mai mare
în păienjenişul ei stă prinsă,
stingheră şi umilită, dimineaţa,
ca o iarbă arsă de soare.
Mergi pe malul străzii.
Lucrurile, întâmplările, oamenii –
totul curge bizar, inutil
duce în valea copilăriei
schimbările ierbii.
Culorile nu rămân niciodată pe loc
se schimbă până la orbirea ochilor.
Pe malul străzii
corabia împinge întâmplările la vale
de-o parte viaţa, de cealaltă moartea,
din ambele părţi
se-agaţă de tine spaimele
ca umbrele întunecă şi răsucesc
anotimpurile, norocul, cărările.
Corabia împinge întâmplarea la vale
şi poezia iese la suprafaţă,
ca trupul unui înecat
se ridică la vedere…