Oglinzi pentru vânt

I. Mama
Un giulgiu de silabe îmi răspund
Cu surâsul aurind plantele serii, calea
Dintre palme şi crângul ruginitelor săgeţi.
 
II. Pater
Caii se uită la tine cu apa din ciuturi
şi iarăşi începi să te bucuri: molcom,
ca raza lunii pe grâu şi unelte.
 
III. Geneză
Iată un chip al speranţei, iată pentru ce
din ţarina pântecului m-am ridicat
ca un paloş, ca un dinar în palmele orbilor.
 
IV. Aniversare
Desăvârşita singurătate este minunatul dar
Ce mi s-a făcut azi, când stau liniştit
În mormântul zilei naşterii mele.
 
V. Evocare
Eram atât de tânăr încât nimic nu murea
Şi închinător la pietre eram
Crezând că fiecare piatră poate sluji
Piramidei, că poate arăta drumul spre Marea.

VI. Călătorie
Un om printre picăturile sale de sânge
mărşăluieşte
cum printr-o ţară străină.

VII. Tulburare
Tocmai aflasem o cale
când furnica trecu împovărată
cu meteorul unui bob de rouă!

VIII. Însingurare
Cei ce mă urăsc mi-au dăruit o singurătate,
cei ce mă iubesc mi-au dăruit
o singurătate mai mare!
 
IX. Avva
Aprinzând imnele, păzind margini de lume
şi furnica, ah, furnica! blând pedestraş,
desăvârşit capăt de rază!

X. Mângâiere
Neiscusitele-mi braţe de scrib,
Neiscusitele-mi degete, iată-le
Pribegind într-o scriere fără de înţeles.

XI. Noapte de dragoste
Nici trupul nu mi l-am spălat
de sudoarea dragostei tale, temător
să nu rămân fără de veşminte împărăteşti.
 
XII. Logodnă
Şi iarăşi graiul ciudat
Al mâinilor tale peste mine întins
Ca o sângeroasă cămaşă de mire.

XIII. Cea care pleacă
Apoi nimic nu a mai scos
din lacrămile mele
şi ele au rămas limpezi, adânci…
 
XIV. Despărţire
Într-o zi cu adevărat n-am să mai văd
unde începe chiar mâna, n-am să mai ştiu
unde-i talpa săracă-n argint şi unde-i pustiu.

 XV. Ce a găsit cuceritorul
O pasăre îngână mlădierea ferigii,
Un om urca piscul umbrei sale,
Un copac rătăcea în calea furnicilor…
Liberă ţară!
 
XVI. Pax Traiana
Despre iarbă nu se mai ştie nimic!
În cetate au intrat armate
Obosite de rănile învinşilor.

În acest aer liber
Se înfiripă o lăcustă:
Golgotă pe care lumina urcă
Un drumeţ nelumesc şi singur.
 

XVII. Virginitate
Ea era o grădină
prin care nimeni
nu îşi trecuse liniştea.
 
XVIII. Purificare
Ea mă cuprindea cu tot braţul
Obosit de bărbaţi, cu tot nisipul
De sub scutul Odisseului…
 
XIX. Părăsire
Aici, în cortul meu de om al necuprinsului
încă se mai aude foşnetul unghiilor tale,
tulburând aerul, încă se mai aude
foşnetul trupului tău tulburând nopţile.
 
XX. Supravieţuire
Am putere cu palma să trec peste cripte
cum peste trupul tău cu mângâierea,
printre lacrămile mele
spre Marea pot călători.
 
XXI. Măceşul
Măceşul mai ţine cu greu
armia unor foste făpturi,
din ţarcul ochiului priveliştea
fuge în samarul de raze ce satură
mierla şi crângul în care cineva
se pierde cum într-un tezaur
de lemn şi de foşnet.

XXII. Îndurerare
Urletul poate fi Abel, fratele meu
care tace, fratele meu drept ca o spadă
alunecând pe tot ce este departe
şi închis cu suflarea din flaut şi trestii.
 
XXIII. Prieteni
Ei au surâsul vânăt-amărui
şi femei liniştite ca tutunul
în sipet de argint.

 XXIV. Celei care a fost alungată
Lacrămi cât să poarte un sicriu
tăiau maluri în cearcănul tău,
istovind tot ce nu intră-n
făptură cu lauri.
 
XXV. Metamorfoză
Noapte de noapte chipul meu este altul –
între el şi fructa albastră a zilei
sandaua lui Achil Peleanul.
 
XXVI. Poveste
Om la Curtea Stelei!
şi cu cât nor în cearcăn,
cu câtă privelişte între chiparoşi!

Muntele greoi şi înalt
devine strigăt al meu în altă
lume, leapădă în mine statui.
 
XXVII. Nălucire
Ca tine nu-i nimeni
să ia înţelesul pietrei, partea ei
de lăută părăsită-n răspântii!

Aduci în săracele mele pământuri
un trup învăluit în zăpezi cum în vechime
învăluite-s turmele de inorogi.

Zările te risipesc să te afle în furnica
ce muşcă din frunze ca din raza cerească,
veacul te ascunde în omul bătrân…

Şi lăncile sunt ruginite-n pumnul tău!
surle şi flaute zvonesc întoarcerea
unui foarte sărac om al gloriei!
 
XXVIII. Cea care se amăgeşte
Vei crede că Marea ce vine la tine,
însemnată de vânt şi de peşti
este o carte ce ispiteşte pământul,
o cărare pe care la tine sosesc
aducându-ţi pe braţe un leş de lumină.
 
XXIX. Cel care refuză
La margini de ghicitori te întrebi
Viaţa cui o poţi înfăţişa în lumină
Când însuţi eşti cort pentru licurici?!

XXX. Cea care nu înţelege
Iubindu-te e ca şi cum aş respira
aerul de pe sabie,
cum între braţele mele un trup străin
s-ar cuprinde iară nu cel ştiut.

Iubindu-te e ca şi cum
aş respira aerul
de pe sabia care, la Gordium…

XXXI. Deşert
Apoi am trecut cu pietrele
În vineţii nisipuri şi-n ele
m-am pierdut cum într-o mie de chipuri.

XXXII. Oglinzi
Va veni cineva, cu palma va trece
pe vânt cum ar mângâia un mormânt
din care trebuie să vin în lacrima ta
cum într-un tainic sicriu.

XXXIII. Remiză
Şi iată-mă cu viaţa scrisă până la ceruri,
până la gura de iarbă. Iarba e rară
şi clatină zarea din care nu vii
pe toate cărările deodată.