Descălecat

Deodată au ajuns
pe ţărmurele Mării după ce
i-au smerit în văzduh de cuvinte
pe toţi – pe barbari  pe cerşetori şi pe hoţi.
Iată cuvintele – morminte, sicrie
pentru absenţa lor vie!
Adâncu’ lor iată-l: a mea şi a ta răsuflare e
şi a celora ce în graiul tristei cărări
pun fructa din glezne, amarele-i miresme.

Călări, cu săbiile la brâu, au intrat
în apele mării şi Marea au curs pe săbii…

O pasere îngâna mlădierea ferigei,
un om urca piscul umbrei sale,
un copac rătăcea în calea furnicilor!
Liberă Ţară, strălucitor chivot cu lacrămi!

Cărămizile din zidul cetăţii erau
de-acuma scrise încât se vedeau stelele
în rouă, în gliile palmelor,
în suferinţa mântuitoare a urmaşilor.
Doamne! Cine prin ochii noştri
Priveşte Marea, Doamne,
cine vine de pe Marea,
de ne este încă frică?!