temniţa privighetorii

păianjenul face piruete pe umbrele
somnului,
deasupra lui orizonturile
împletesc descântece.

umbrele noastre proiectate
în vârful acelor de ceasornic
se boltesc spre marginea
copilăriei.

cercul
în care s-a înnoptat prea devreme
e temniţa privighetorii.

scurgerea timpului o urmăresc
prin aceeaşi sferă,
acordurile vieţii încep să
evadeze din încetineală,

timpanele dimineţilor
desluşesc sunetele din vârful
arcelor de cerc.

singurul rafinament

stăpâni pe echilibrul zilei
trecem pârghiile de care
ne atârnă existenţa
peste libertatea umilinţelor.

prea înaltul dimineţilor
îl refuzăm sistematic
fără a dezvălui 
strivirea umerilor
sub fericirea conjugală.

ochiul iscoditor va trebui acoperit
astfel înţelesurile vor rămâne
indiferente la baterea
gongului,

doar fiicele mele –
partea mea lăuntrică
transplantată în carnea luminii –
pot murmura imnuri
la pragul aducerii aminte
mărturisind trecerea noastră
în neodihna cercului,
în continua rostogolire
către ninsoare.

travaliul acesta e singurul
rafinament până la incinerarea
memoriei.

în apropierea energiilor

urmez linia frunţii tale –
în hăţişurile gândurilor
mă las pierdută şi din nou regăsită
sub umerii tăi
serafici –

înţelesurile noastre duc la existenţe
nespeculative,
la somnul profund,
lipsit de fantasmagoriile nopţii
câtă vreme
în apropierea energiilor noastre
linguşelile sucombă
doar heruvimii lustruiesc
coloanele timpului.

sunete în predica tăcerii

în bănuite golfuri
nebănuite liane respiră
prin reflexele lor ploioase,
adormitor de lente,
stau la pândă
pentru sugrumarea
dorinţelor.

lăcomia buzelor îmi cunoaşte
alchimia,
arşiţa gurii tale pârjoleşte
noiembrie din glesnele mele.

înaintezi prin sălbăticia trupului,
dansul gelatinos
măsoară un timp în adormire.

lumina se rostogoleşte, încă,
inscripţiile făpturilor
rămân descumpănite în umbrele
care concertează
cotinuu.

crezi realitatea o bizarerie
peste care poţi călca,
sălbăticiile
s-au cuibărit în ochiul ei – aici
nu există religii şi nici
tranfigurări,
drumul spre encefal
nu e supus cataclismului –,

sub pleoapa căzută peste
indiferenţa sclipitoare
o împreunare friguroasă
dezvăluie memoria.

alungirea timpului
provoacă sunete în predica
tăcerii.

după incinerarea memoriei

după incinerarea memoriei
nimeni nu promite o alcătuire
nouă.

realitatea rămâne stăpâna
clepsidrei
prin care trec încercând
să-mi conserv zâmbetul
pentru alungarea
căinţelor.

şi tu uiţi Domine
să promiţi liniştea
din nemişcarea aerului,

– caracatiţei acesteia
deja îi atârnă tentaculele
libidinoase –,

aleea întinsă creierului meu
e coloana timpului
care urmează.
 Bucureşti, 1 oct. 2006