Roţile de osândă
Era vremea copiilor cu cheia de gât,
când părinţii îşi spuneau mai multe vorbe în scris,
lăsându-şi lacrimile, unii-altora, prin biletele
şi apoi plecau la serviciu.
Era vremea copiilor nesupravegheaţi cu orele
pentru că părinţii treceau de la o coadă la alta,
pentru carne, ouă sau hârtie igenică
după care plecau la serviciu…
În acea vreme, biletele conţineau sarcini
„foarte importante”.
Unul dintre copiii mei, analfabet pe vremea aceea,
colecţionar de ambalaje de gumă de mestecat,
o raritate…
a confundat biletul pe care i l-am lăsat soţiei
cu o nevinovată hârtiuţă desenată şi… l-a pus la colecţie.
După câţiva ani, pe vremea când devenise semianalfabet,
descoperea biletul meu şi-mi reproşa
pentru greşelile de exprimare.
Cine mai avea grijă de cacofoniile dintr-un bilet
oarecare
când la dugheana de jos se vindea hârtie igenică?
Am înţeles totuşi că o asemenea neglijenţă
te va supune unui rechizitoriu al timpului
şi vei roşi în faţa „judecătorului”.
De atunci îmi cizelez gândurile
înainte de a le trece pe hârtie.
De unde ştiu eu că o ciornă nu se va strecura
printre ambalajele de gumă ale vreunui stră-strănepot.
De unde ştiu eu că micile mele erezii
nu vor parveni, cum spuneam, urmaşilor,
făcându-mă vinovat de pata aruncată pe obrazul cultural
al începutului de secol XXI.
***
Noaptea m-a răpus
cu un alb de nesomn,
se verteşte-n statui
evadarea din vise,
pe eşafodul alb al hârtiei,
robite de zbor,
stau gândurile mele ucise.
***
Am îngenuncheat ani în şir în albia râului,
nisipul aurifer
al poeziei
necontenit l-am cernut,
buzele însetate au sorbit apă tulbure,
rănile au sângerat…
Sunt bogat,
îmi ziceam uneori
cu o inconştientă lăcomie;
roadele mele vor ostoi foamea urmaşilor mei,
îmi ziceam,
în locul rugăciunii de dimineaţă…
Către asfinţit,
înaintea somnului lung,
gânditu-m-am să număr pepitele…
doar câteva mi-au rămas
cât să pot dovedi că am fost
un căutător de aur.
***
Hienele se vor bucura
văzându-mi chipul,
nechemate vor prânzi
roadele încercate
de pofta şarpelui
pe roţile de osândă
ale celui car.
***
Am ajuns iarăşi acasă…
curtea înghite frunzele de nuc an după an,
rufe la uscat nu mai sunt,
casa e goală, scaunele pustii,
semn că spaimele mele se adeveresc.
Părinţii sunt pe undeva…
să-mi pregătească aşternutul
pentru câteva nopţi de locuit într-un muzeu,
alături de amintiri:
„copiii se hârjonesc în tindă
imitând jocul îngerilor,
în jurul unui blid,
la o masă rotundă”…
…………………………………………….
Am călătorit ca un bumerang
în propria viaţă – muzeu
şi am eşuat
stelele numărând.
***
Alunecă povara grâului
pe spaţii de ardere,
tăcerea rămânând
pecete câmpului
cu verdele topit
spre altă întoarcere…
fierul soarbe rodirea baladei
din secere
coasa voindu-se
***
Vreau capul
rădăcină sălbaticei erezii
cu stăpânire pe aceeaşi pasăre,
care mă vrea,
când trupul coboară
***
Focul care leagă semnul trecerii mele,
mă aşază cu spada pe inimă,
alungă chipul revărsat în legendă,
mă înţelege întuneric alungat
în lumină,
neiertător îmi este,
cum somnul înjunghiat
de numărate rămâneri.
***
Vulturul
măsoară trecerea timpului
acolo unde zborul
nu mai are cer
străbătându-l
***
Dacă buzele tale nu sunt obişnuite
cu asprimea viscolului,
Ea, degeaba se iroseşte pentru tine;
mirosul ei, degeaba te adulmecă.
Este ca o umbră în care pasul nu-şi mai lasă urma.
Ea stă şi gândeşte la trandafirii privirilor însetate,
iar tu orbeşti, de lumina
neîncăpătoare în pleoapă, ce este.
Câtă iubire sufletul său dezleagă de taină,
atâta prietenie vând alţii pe arginţi,
iar dacă ar obişnui să tacă,
înlăuntrul propriului ecou, tăcerea ar exploda.
***
Am iubit toamna întotdeauna…
o îmbraţişam în propria-mi inimă
cu frunze cu tot.
Acum o detest ca pe un vechi instrument
peste care arcuşul trece,
spre ultimul anotimp
***
În numele teiului din vale,
am primit azi, în ultima zi de iarnă,
un număr de zile de primăvară
cât un anotimp:
trei zile urâte, zbârcite şi rele,
alte trei, cât o pierdere din vedere,
iar pe ultimele le voi primi la schimb:
una de azi pe una de mâine.
Am mai primit şi zilele calde
cu inventarul din flori, parfumuri, …
însoţite de un Cavaler
cu armura, suliţa, calul şi balaurul din dotare.
Pentru toate răspund cu inima.
***
Fiecare cuvânt
mimează bucurii,
cum fiecare rând,
din vechile scrisori,
inventa iluzii
***
Cuvintele mele ies din ascunzişuri
când asupra-mi se lăsa liniştea;
le ademenesc cu câte un vers,
cu câte un poem…
ce-mi scapă printre rânduri,