Laudate Dominem

La Psalmul 142
ascultă-mă, Părinte, nu-Ţi întoarce
slăvită faţa ta azi de la mine,
căci simt în duh şi trup cum răul vine
şi-n înveliş de noapte mă preface,
vrăjmaşii rup canoanele dreptăţii
şi biruiesc prin frica mea de moarte
adună-i, Doamne-n ţarcul ce desparte
zidirea ta de ce-am greşit cu toţii
mâhnit mi-e sufletul şi strig întruna
că poate-ai să m-auzi şi-ai să mă aperi;
mai cheamă-Ţi iar luceferii, să-mi scaperi
scânteie în adânc, altfel nebuna
memorie a faptelor deşarte
mă scrie şi mă rupe ca pe-o carte.

La Psalmul 143
mă izbăveşte, Doamne, de sub mâna
străinilor ce cred în avuţie,
şi niciodată nu-Ţi dau slavă Ţie,
căci pentru ei „a fi” este totuna
cu „a avea”: odrasle răzgâiate,
şi boii graşi, risipă în cămară
de cărnuri şi de grâne, şi povară
de saci cu bani, şi oi nenumărate,
dar dreapta lor e strâmbă după lege
şi mintea mea nu poate înţelege
de ce nu-i treci acum prin foc şi apă;
Părinte, apără-mă şi mă scapă
cu fulgeru-Ţi înalt Tu noaptea crapă,
lumina din lumini s-o pot alege.

La Psalmul 144
zi după zi, în viaţa mea măruntă,
Te voi striga pe nume, peste moarte,
ştiu că nu vrei nici laude deşarte,
nici deşănţate-alaiuri, ca de nuntă,
ci doar o recunoaştere, cu frică,
a măreţiei Tale, în toţi vecii
şi a puterii sfinte peste recii
vrăjmaşi care din umbră se ridică;
când fiii de pământ spun slavă Ţie,
li se deschide cerul tot în minte,
se-ndreaptă toţi cei gârbovi sub cuvinte,
se-nveselesc cei trişti în sărăcie,
şi-n lacrima curată-n bucurie
stă, milostiv, surâsul Tău, Părinte.