răsare soarele
ca-n prima dimineaţă
a copilăriei…
tu nu-l mai vezi;
cineva ţi-a legat zâmbetul
între două iluzii…
tac!
răsare soarele,
tu creşti în mine
ca inelele

plouă…
şi-n ochii tăi,
ca două păduri tinere,
s-au adunat
ecourile toamnei;
între liniştea ta
 şi a mea
cineva
aruncă seminţe de rouă…
departe,
la marginea lumii,
pământul
sărută dimineaţa cea nouă.

* * *
păsări negre se leagănă
în ceruri;
între lumea ta şi a mea
s-a născut sfârşitul
ca o mireasă
dinaintea altarului,
opreşte-te, îţi zic, numai acolo
unde ţi se va da
altă umbră.

* * *
în lume-i frig
şi e pustiu
se-aprinde torţa părăsirii
şi, Doamne, parcă n-aş fi viu
cu gândul împotriva firii.
pierdută-i calea
către cer
şi neguri grele-mi dau de veste
c-a mai căzut un saltimbanc
din trista mea şi-a ta poveste.

* * *
dimineaţa îţi mângâie pletele
ca ecoul unui cântec
din vremuri străvechi;
eu îmi întind braţele
până la marginea cerului
şi aştept
să răsară soarele
peste moartea mea.

* * *

ea ridică piatra
şi o aruncă în lumina soarelui,
ai greşit! i se spune,
acum, nechibzuinţa ta
va îngropa liniştea fiilor omului;
deodată s-au deschis vămile cerului
şi-au adus pedeapsa în inima ei,
în lume s-a făcut frig
ca lângă sânul unei zgripţuroaice.