A de la Allora

Sunt atât de urâtă pentru tine şi de tine azi, iar spatele portocaliu şi părul portocaliu şi aplauzele portocalii care mă prăvăleau peste tine… nu e adevărat
că nu eşti aici, ştiu că eşti în stare să nu te mai tunzi pentru mine, dar ce mă
mai fac eu cu mine sau cu cele pentru care nu vei mai folosi niciodată
normele DOOM-lui, DEX-ului, DLRM-ului?
Tocmai mi-am amputat a treia mână ca să ţi-o dăruiesc, dar ţie nu-ţi ajung
nici zăpezile clapelor, nici Litaniile
umbrei mauriceraveliene şi strig odată cu pianul sau urlu la domnii orbi,
dar nu surzi, nu încă surzi de tot sau surzi doar la smintelile mele, când fiecare
gest este o lamă de cuţit, fiecare respiraţie o rugăciune târziu împlinită
şi gândul că trebuie să rezist iar şi iar, şi tu, brusc greiere sau gândac de Colorado
scormonindu-mi măruntaiele şi himerele.
Azi plâng de furie că pe băncile noastre s-au aşezat alţii şi alţii ca noi sau
ca ne-noi, dar mai rău plâng atunci când băncile astea rămân pustii şi-mi amintesc
bine că ele au fost numai ale noastre, cu parcul şi leagănul care ne ridica până
la poarta raiului, încât tot cerul strălucea de ţăndările hohotelor mele de râs
şi îmi spuneai că înşişi ochii mei sunt sub formă de raze sau, nu mai ştiu bine,
sub formă de stea, dragoastea mea oranj, dragostea mea cu capu-n nori
şi ochelari de distanţă, perdantă şi biruitoare, cu buze iluzorii.
Trebuie să am grijă de trupurile trupurilor mele, chiar dacă nu-mi mai aparţin
şi tocmai pentru asta, pentru tine şi pentru cei 10 ani cât ne-am dat pe topoganele
viselor prefăcându-ne în noi şi în alţii, căutându-ne şi repierzându-ne,
niciodată vii, niciodată noi.