O muscă bâzâie întruna. Nu fac nici o mişcare să o alung. Este un zgomot sâcâitor, e-adevărat, dar totuşi un zgomot. Tăcerea nu-i un sfetnic chiar atât de bun pe cât sperasem. Şi, de altfel, tăcerea absolută nici nu există, m-am convins. Indiferent unde şi cum te-ai baricada, tot îţi auzi gâfâitul sângelui în timpane ori amintirea unor sunete de altădată nu-ţi dă pace. O zi întreagă am încercat, printr-o intensă concentrare, să scap de plescăitul unor pupături. Mi-e imposibil să mă vizualizez singur cuc într-o pădure, fără să aud foşnetul frunzelor, susurul vreunui firicel de apă sau chiar forfota unui muşuroi de furnici. Dar tot răul spre bine. Eu am nevoie de cuvinte. În fond, şi ele au ton, au un timbru, au o melodie. Unele sunt bolovănoase, altele suave. De ce nu m-aş lăsa inspirat de sunetele care-mi trec prin cap? Le prind din zbor, le presez ca pe nişte fluturi între filele unei cărţi imaginare pe care, la nevoie, n-am decât să o răsfoiesc ca să-mi extrag vorba potrivită. Am deja o colecţie întreagă. Numai că ori de câte ori încerc să-mi pun în aplicare planul, eşuez lamentabil.