Felurite întrebări mi-au dat ghes de-a lungul vremii. Unele atât de grele, încât mi-a stat mintea-n loc. Dar oare mintea mea ce este? Am tot vrut să aflu. Acum ştiu: puterea gândului şi putinţa reprezentaţiei împreună alcătuiesc mintea în înţelesul mai pe larg. Tot bunul meu maestru m-a lămurit şi-n această privinţă. El este pricina deşteptării mele. El m-a îndemnat, dintru-nceput, să mă reazim pă prinţipii. Căci prinţipiul este ceea ce cuprinde în sine temeiul multor lucruri. El mi-a dat cele mai de frunte temeiuri să las boalii ţinutul visurilor şi deşertele năluciri, dând la o parte, ca pe nişte foi de ceapă, toate urâciunile care mă împiedicau să cunosc cât de cât adevărul.  El, mare maghistru al neamului omenesc, şi-a plecat, iată, adânca agerime a duhului său către neînsemnatul de mine, insuflându-mă cu subtilitate scolastică întru dreaptă şi înălţătoare cunoaştere. Mulţi s-au sculat asupră-i, scriind prea urâcios în gazetă. Mulţi de tot. Şi-au rămas de căruţă. Au crezut ei pesemne că adevărul îi paşte şi pe cei ce nu-s cu mintea întreagă. Voinţa lor supusă relelor afecturi, precum o abstracţie nedumerită, lesne a putut naşte nimicuri, dovedind o prostie cumplită. Surd la deşarta supărare a neputincioşilor cârtitori, maestrul şi-a păstrat în piept inima de bine iubitoare, înălţându-se mai presus de păsul deşertăciunilor.