Torentele elocinţei

Mai stătusem de vorbă despre petrecerea cea sufletească şi despre locul ce va avea sufletul după ducerea de aici. Dar încă nu mă plictisisem. Căci Aloisius avea cuvântul îndulcit cu sare dumnezeiască.
De câte ori nu m-am înecat în tainicele lacuri ale întunecatelor dumitale adâncimi, i-am zis, cu gând să-i dau cumva de ştire că sunt alături de el şi că e cazul să mai deschidă gura. Nu mi-a răspuns. Ştiam însă amândoi că tăcerea coace cuvântul. Şi-a clătinat doar barba retezată de forma unei dalte.
– Filosofează-mi despre lume, zic, despre materie, suflet, despre firile raţionale ale celor bune şi rele, despre înviere… dar eu, tot cu gândul la Bella sunt, zic, ştergându-mi pe furiş o lacrimă gingaşă şi nevrută.
– A vorbi de femeie este a vorbi de o religiune a omului şi, ca toate religiunile, femeia e un complex de mistere: ca toate religiunile, femeia e o dogmă, care cere mai multă credinţă decât investigaţiune, mai multă dragoste decât analiză, după cum spunea înţeleptul V.A. Urechia, care era cam tare de ureche când venea vorba despre femei ilustrissime… De aia îmi plac mie plimbările, pentru că insuflă cugetări neaşteptate.
Două vrăbii zgribulite s-au găinăţat la unison: plici-plici!, colorând o câtime ziua aceea de plumb.
– …Mai bine să ne plimbăm pe sub chiparoşii ceşti înalţi şi posomorâţi, care nu se decolorează niciodată, precum nici nu se veştejesc prin vijeliile iernii…
– Fie…
– Iubeşti, deci…
– Îhî.
– A iubi pentru că natura însăşi cere acest lucru e, fără îndoială, cea mai înaltă şi cea mai dezinteresată manifestare a iubirii… Când vezi un peisaj frumos şi te delectezi cu el, nu ceri nici o răsplată de la acel peisaj, după cum nici el nu cere nimic în schimb. Nu cred că ai motive de îngrijorare. Însuşi Kant, mai-marele meu înaintaş, era de părere că natura iubirii nelegitime e că: cu cât întâlneşti mai multe obstacole, cu atât devine mai puternică.
Aloisius se opreşte să-şi umple pipa. Părul de pe dosul palmei i se zburleşte. Într-un colţ de cer, luna pare o bucată de vată murdară, uitată în buzunarele unui felcer de ţară.
În capul lui Anton tristeţea se luptă cu Descurajarea. Disperarea le e arbitru: „Bella mă părăseşte. M-a părăsit deja. Pleacă pe drumul ei şi-mi ia lumina. Cum să nu am motive de îngrijorare?”
Oraşul pare asuprit de aburii unui râu din cale afară de nepăsător. Un râu întortocheat ca şi frazeologia de doi bani a acestui aloisius minimus. Un demiurg ratat. Are ochii mari şi cenuşii sub două sprâncene stufoase care-i dau un aer de cucuvea şi totul iese mult în evidenţă din cauza părului asemănător cu o prăpădită perucă din păr de cal. Vorbirea îi e întreruptă, căci ideile îi năvălesc în cap mai repede decât le poate rosti. Asemenea fiinţe sunt râvnite de cruda soartă ce nu le lasă a-şi îndeplini înalta chemare, îşi zice Anton, pipăindu-şi venele de la mână, pârâiaşul fără vlagă al sângelui. Oraşul pare pustiu.
Tăcerea e de-a dreptul înspăimântătoare. Un parfum de tristeţe morocănoasă pluteşte, corosiv, în aer.
Un motan gras şi năpârlit încearcă să prindă o vrabie.
– Mai presus de toate, Antoane, cred că ţi-e frică de absurditate. Eşti, n-ai ce face, prins în mijlocul unei asemenea situaţiuni. Ştii că exişti, ştii că iubeşti, ştii că înţelegi ce ţi se întâmplă. Dar ai vrea să ştii dacă acestea ar dura veşnic sau dacă nu va rămâne nimic din ele; sau dacă o parte va dăinui, dar alta va pieri; sau dacă, veşnic fiind, va putea totuşi scădea sau creşte. Ţi-aş da răspunsul folosindu-mă de câteva figuri de stil împătimite. Dar mi-e teamă că, aflându-l, nu vei mai fugi în stele. Ştiinţa ne răspunde, credinţa ne dă speranţă şi certitudine, filosofia, dramatizându-ne fără a o şti, ne zice că, în această condiţie pământeană, suntem doar întrebare. Gura mea vorbeşte din preaplinul inimii. Situaţiunea în care te afli are ea niscai motive ascunse, numai că în spatele lor se pot afla motive şi mai bine ascunse. Îţi reamintesc că e bine să laşi pe fiecare să-şi urmeze calea, acesta e sensul adevărat al cuvintelor „facă-se Voia Ta”, şi să nu stărui să te îngrijeşti de ceva sau să te zbaţi pentru ceva, crezând că Femeia Visurilor tale are nevoie de zbuciumul sau de ambiţiile tale. Aşa că nu te mai lăsa ros de toate amarurile. Ia aminte la pilda unora şi mai păţiţi. Cum ar fi Cuviosul Maxim Cavsocalivitul ori Sf. Simeon Metafrastul ori Sf. Calist Catafygiotul ori Cuviosul Nichita Stithatul.
Drumul pulberos tocmai cotea.
– Pardonează-mă, continuă Aloisius să mormăie în barbă. Sunt învăţat, cu toate că nu prea. Am hemoroizi şi sunt mereu constipat, în ciuda prunelor pe care le înghit toată ziua. Asta cauzează şi la torentele elocinţei.
Anton slobozi un adânc suspin. Apoi îşi întoarse ochii spre cer.
– Cavsocalivitul şi Metafrastul! O să-mi amintesc de asta.
– Dacă o amintire are aceeaşi prospeţime ca un basm, atunci o putem lăsa să lucreze în noi, ca un altoi.
– N-ai o basma de nas? Spiritului meu înavuţit şi înmuiet îi vine să plângă.