Raza

Un câine rostogoleşte o cutie de conserve cu botul. Zdrăngănitul ei, vătuit de ceaţă, rătăceşte o vreme printre zidurile umede şi, în cele din urmă, cade ca o piatră în marea scoasă din sărite. Ceasul din turnul primăriei îşi urneşte o clipă angrenajul ruginit, limbile de mult înţepenite tresar, timpul ruşinat de propria-i lene cască ochii, îi închide repede la loc. Pe stradelele întortocheate, briza împinge puţin frunzele gri, se opreşte, o ia în sus către acoperişuri lingând pereţii, zgâriind la întâmplare ferestrele aburite. Zăngănitul sticlei îl dă pe Gaşpar afară din casă. Pardesiul lui cu un nasture lipsă şi cu tivul descusut flutură ca un drapel coborât în bernă pe scările de lemn care fac legătura între mansarda unde s-a aciuat şi pământ. Scările se tânguiesc sub bocancii grei, suferitori. Cocotă bătrână, dimineaţa îşi pipăie cu limba putreziciunile din gură şi începe să se fardeze fără prea mult chef, dar nu înainte de a trage câteva vânturi vlăguite. Gunoierii animă puţin peisajul cu fâşâitul măturoaielor. O sirenă de ceaţă mugeşte ca o vacă bolnavă scociorând timpanele oraşului. Gaşpar grăbeşte pasul. În piaţă, târgoveţii umezi se dau jos din căruţele împăiate în care şi-au petrecut noaptea bântuită de vise apoase, cască trosnindu-şi fălcile, se pişă absenţi odată cu iepele lor abulice. Marfa înfloreşte ca o pecingine pe tarabele de piatră ponce. Miroase a varză acră, a conopidă culeasă de mult. Gaşpar, cu mâinile adânc vârâte în buzunare, aşteaptă răbdător în dreptul unui salcâm crăcuros ca primii cumpărători, moţi insomniaci şi babe certăreţe, să-şi taie pârtie prin negura unduită de pufniturile cailor reumatici. Studiază o vreme cu atenţie scrijeliturile în formă de inimioară ori de păsărică de pe scoarţa flendurită a copacului.