Poezia, această nălucă a minţii, pătimind de un ce. Îmi dă frisoane şi mă scoală noaptea. Nu e nicidecum doar o jucărie a firii. Nu sunt eu cârmuită de un capriţ! Simt că ceea ce pana-mi lucrează e sfânt. Urâtul şi frumosul deopotrivă ies din lucrarea mea. Uneori mă cutremur de ceea ce simţăsc, dar şi de ceea ce pot să încuibez şi la alţii, deşi în cot ar trebui să mă doară de ce spune vulgul. Sunt aici, acum, fără să fiu nicăire. Nu preţuiesc defel treptele boieriilor. Nu de asta atârnă fericirea spiritului. Necontenite amărăciuni îmi dau târcoale. Cu necuprinsul mă pot însoţi când vreau. Şi vreau. Şi vreau. Şi vreau. Toată lumea-i a mea. Propriu-mi talant îmi aţâţă ambiţia. Temeiul legii şi credinţei mele este înalta inspiraţiune, la izvorul căreia mult m-am adăpat. Pe cel pe care îl atinge cumva lăuta ghiersului meu îl găseşte adesea norocul. Înţelegerea lui capătă bun nutreţ. Credinţa deşartă îl părăseşte. Mai cu dulceaţă şi mai cu desfătare gustă el frumuseţile şi bunătăţile cu care lumea e înavuţită.