Aş zice, cu modestie, că sunt pe cale să elaborez o estetică a suferinţei care, cu timpul, ar putea face carieră. Întrevăd anumite virtuţi purificatoare, de aceea perseverez. Încerc, între anumite limite, să intru în intimitatea unor stări sufleteşti. Mă comport precum un cercetător tăbăcit, tipicar, un fanatic al detaliilor, şi asta îmi dă ghes să cred că nu fac degeaba umbră pământului. Poate că doar mă prefac, dar nu-mi vine prea greu, ceea ce înseamnă că sistemul obscur sau nu pe care l-am pus la punct mi se potriveşte. Nu-mi place să intru în detalii, nici nu prea are rost, însă, bolnav de sinceritate cum sunt, simt nevoia să-mi etalez experienţele, în speranţa că le va fi şi altora de folos. O zi din viaţa mea este un exemplu de geometrie transfigurată. Sunt probabil cuprins de friguri retorice afirmând asta, dar cum ar mai evolua lumea fără vizionari, fără îndrăzneţi? Mă las deci pradă durerii, închid ochii, simt fiecare fibră urlând, din călcâie până în vârful firelor de păr. Durerile, de tot felul, se iau la trântă, se grăbesc pe magistralele nervilor să ajungă la creier, uneori jenându-se reciproc, fac cale întoarsă, bâjbâind epuizate, triste, neştiind la ce porţi să bată. Inima, împunsă din toate părţile, se zbate în carapacea ei de calciu. Pendulând între nelinişte şi încredere, meditez la marile agonii ale omenirii. Stratific diferitele planuri ale vieţii la nivel microcosmic, cu spaţii destul de largi pentru a lăsa loc unor idei atletice să se ia la întrecere. După ce angrenajul lor se pune în mişcare, totul merge de la sine. Sub o aparenţă de calm şi uscăciune – nu tu lacrimi, nu tu bocet – iau urma fiecărei fibre dureroase, mă lansez într-o urmărire ca-n filme, corectez trasee defecte, acutizez chinuri epuizate, adâncesc răni abia mijite. E o muncă obositoare, la fel ca oricare alta, dar mi se potriveşte. Cobor tiptil în lumea întunecată a bolilor mele, cu încrederea că, la sfârşitul zilei, cu sentimentul datoriei împlinite, mă voi putea întoarce de unde am plecat, pentru odihna binemeritată. Mulţi rătăcesc prin viaţă ca bezmeticii, se golesc de sens căutându-se în braţele sau în mila altora. Se umilesc bălăcindu-se în umorile unor străini.