După ce bea un pahar de rom, două, trei, suspina, adulmecându-şi respiraţia cu iz de urină. Îşi bătea prietenii pe umăr, ferindu-se să nu le sufle-n faţă, mai pocnea cu tacul o bilă-două, ieşea afară să ia puţin aer, făcea câţiva paşi pe trotuar, cu gând să iasă din perimetrul stagnării, dar la cea mai firavă pală de vânt, ori, speriat de zburătăcirea vreunui porumbel sau chiar de fluieratul îndepărtat al vreunui agent de circulaţie, se înapoia la trap în cafenea, în semiobscuritatea în care se simţea cât de cât în siguranţă. Se aşeza la masă, printre alţi rătăciţi şi, până spre miezul nopţii, punea la cale câteva revoluţii cu gust de zaţ. Vocifera tot mai aprins, tropăia, se bătea cu pumnii în piept, pradă iluziei că, măcar pentru o oarecare fracţiune de timp, îi putea veni de hac realităţii. Îşi freca tâmplele enorme într-un târziu şi, cu regret, se hotăra să-şi ia tălpăşiţa. Gratiile ochilor i se curbau, ca sub povara apăsării unor pumni grei de puşcărie. Îşi zgâia pleopele şi, zărindu-se în oglinda fumurie, îşi ferea jenat privirea. Sub povara imaginii, oglinda zăngănea lugubru. În drum spre casă, aburii băuturii îl părăseau, precum roua care se evaporă încet încet de pe o lespede. Ca să se mai încălzească, făcea slalom printre copaci câteva zeci de metri, cât îl ţineau puterile, apoi păşea gârbovit, cu fruntea plecată, ca un moş pe care nu-l mai interesează altceva decât locul de veci. Nu se putea abţine să nu intre într-un vag restaurant, unde cădea greoi pe un scaun, cerşind cu un gest lipsit de vlagă atenţia vreunui chelner bântuit de insomnii. Îşi înmuia intermitent buzele în alcool, tăcut ca o stâncă, până ce un altul ca el, copie la indigo parcă, ieşea la iveală din umbre şi se aşeza alături.