Ca de obicei, Leon stătea la pândă. Cafeneaua se umplea de fumuri, pe măsură ce toţi ceilalţi vorbeau mai aprins, sugându-şi ţigările până la ultima picătură de tutun şi dând paharele cu alcool peste cap. Leon îşi pregătea intrarea cu grijă, trăgând discret, dar profund, aerul îmbâcsit pe nas, convins că ăsta-i era combustibilul. Îşi lua pulsul, pe şest, aşteptând răbdător să i se accelereze, ca să poată izbucni brusc şi fără drept de apel la momentul oportun. Arbora un zâmbet subţire, care i se desprindea de pe buze şi plutea semilunatic undeva deasupra mesei rotunde. Avea şi momente de relaş, când nu făcea decât să vegeteze într-o insensibilitate adâncă, prevestitoare a unei extreme fluidităţi, echivalentă cu o stare de-a dreptul lirică. Îl interesa şi ritmul conversaţiei. Cu cât era mai sincopat, cu atât îi facilita intervenţia. Spargerea ritmului era una din ocupaţiile lui favorite. Dar nu o făcea decât rar, şi atunci cu oarecare condescendenţă. Intervenţia lui, venită parcă din off, seca mai întotdeauna izvorul cuvintelor celorlalţi, lăsându-i astfel mai mult loc decât avea nevoie pentru intrarea triumfală. Cu cât adversarii, da, adversarii, erau mai redutabili, cu atât îşi pregătea replica nimicitoare mai cu atenţie. Dacă însă zumzetul obişnuit al cafenelei era întrerupt de vreun zgomot neaşteptat, de pocnetul vreunui dop ori de strănutul violent al vreunui ins fără nici o importanţă, Leon intra brusc în panică şi trebuia să-şi refacă strategia.