Salvador, după ce s-a săturat de filtrat lumina printre genele-i rărite, dar încă mătăsoase, a întors spatele şevaletului în faţa căruia îşi tocea făptura cu alură de Don Quijote, şi-a răsucit mustăţile false, mai în furculiţă ca niciodată şi, cu gesturi bine cântărite, îndelung decantate, s-a aşezat la masa de brad, şi-a vârât degetul osos în ceaşca pe jumătate plină cu ceai de lumânărică, l-a scos, umed şi vânăt, a tăiat cu el o rază năucă, abia vămuită de un vitraliu, a oftat prelung şi, înainte de a-şi pune monoclul, puternic ca un telescop, a căutat pe pipăite ziarul. Şi-a lăsat ochiul să lunece peste paginile mărunt înnegrite, a depăşit cu viteza luminii articolele de politică, s-a oprit o clipă la pagina de benzi desenate şi apoi şi-a concentrat ocheada pe nurii unei blonde care protesta goală în faţa Parlamentului Britanic, cu o pancartă măslinie legată cu aţă albă de sfârcurile roz. Orologiul moale, din celălalt capăt al încăperii, arăta o cu totul altă oră decât altele la fel. Timpul părea tocmai copt pentru ca Salvador să-şi bea ceaiul călduţ şi în acelaşi timp să umezească hârtia de ziar cu degetul lui ca o pensulă. Dincolo de fereastră, la o azvârlitură de băţ, oceanul, ca un lighean cu bulion încă nerăcit, bolborosea din când în când. Undeva, departe, se profila silueta lui Cristofor Columb, aceeaşi dintotdeauna. O corabie veche de când lumea se învârtea, pentru a completa peisajul.