Murmurul îndepărtat al amurgului

Bucătăria severă, cu ziduri prelungi, de piatră, îşi  holbează ferestrele, ochi înlăcrimaţi, spre curtea pustie. În firidele lor, anume săpate în pereţii suferitori, odihnesc coşuri cu căpşune, mure, afine, care strălucesc stins. Frederika, cu nasul la nivelul mesei din mijlocul încăperii, masă de stejar durabil şi patinat, urmăreşte o omidă micuţă şi verzuie, pe care tocmai a adus-o de afară, cu rămurica ei cu tot. Omida se târăşte cuminte, pipăind întruna suprafaţa stranie pe care e silită să înainteze. Perişorii ei minusculi se bâţâie la unison în bătaia unui curent altfel insesizabil.
Coafată a l’andalouse, bine proptită sub un pieptene mare, Bella îşi foşneşte costumul scrobit de bucătăreasă, privindu-se pe furiş în apele mincinoase şi cenuşii ale unei ferestre unde parcă arată mai slabă. Acolo are chipul crispat şi straniu, cu ochi ce strălucesc ca ochii sugarilor sau ai broaştelor.
 Globi cenuşii, imenşi, în care nu se poate citi nimic, clipocesc într-o baltă întunecată.
 Bella e încadrată de încă trei bucătărese de ocazie. Cea mai bătrână dintre ele, surdă şi un pic ţicnită, cu chipul ca o lalea opărită, îşi molfăie întruna dinţii putrezi. Lângă ea se agită o muiere măruntă, zbanghie, iute, cu o frunte de un deget. Din gură îi iese, din cauza efortului constant de a sporovăi, un pârâiaş de bale. Cea de a treia are o alură diafană, plus o cută albăstruie în mijlocul frunţii. Cântă ca o artistă şi se visează dând concerte. Visele de care e bântuită o fac să se smiorcăie întruna, aşa că pe covor, în jurul ei, se tot lăţesc pete mari de umezeală.
Bella se opreşte o clipă şi adulmecă răsuflarea de răşină a mobilelor. O leneşă tristeţe îi alunecă peste chip, o dată cu lumina care curge sfârâind dintr-o ferestruică ovală, cocoţată la înălţime. Ochii de jar ai sobelor se holbează deodată, privind scena pieziş, cu răutate. O funie de usturoi se întinde în somn şi pârâie prevestitor.
Căpăţâni uriaşe de varză, maldăre de mazăre, fasole verde ţucără, grămezi de ardei lucioşi, vinete indigo, tomate plesnind de bucurie înconjoară hălcile de carne pe care bucătăresele le tăvălesc întruna prin făină, piper şi cimbrişor.  Bella, încălzită peste poate, sătulă să îşi tot şteargă transpiraţia de pe chip cu prosopul de la brâu, îşi smulge brusc bluza şi, bălăngănindu-şi ţâţele, prinde curaj şi domoleşte focul aţâţat. Din spate, pare un fochist solid, absorbit de munca lui fierbinte.
Tiptil, intră şi Anton în scenă. Închide uşa cu precauţii şi aruncă iute o ochire. E spilcuit, are o figură pudrată, de majordom sever. Mustaţa din rădăcini de tătăneasă, sprâncenele groase ca nişte tufişuri, perciunii pieptănaţi în răspăr, surtucul de catifea stacojie, ochii ca nişte garoafe veştejite îi dau un aer de bunătate şi blândeţe. Spune, pe un ton scăzut, după ce cântăreşte priveliştea: „Să nu te saturi de mâncări chiar până vei ajunge să puţi din cauza lor, bine a zis Plutarh”. Când dă cu ochii de Bella, o neţărmurită tandreţe îl ia în primire. Ea, însetată foarte, tocmai goleşte  o stacană cu lapte de capră. Varul de pe pereţi parcă îi mângâie umbra.
– Hai cu mine, zice Anton cu glas nesigur. Să scoatem niscai vin din pivniţă.
Bella  îl priveşte ca o dansatoare obosită. Anton, deodată sprinten, se îndreaptă spre uşiţa care duce sub pământ. Bella, uitând că e pe jumătate goală şi transpirată, îl urmează cărând două damigene înfăşate în împletitură de papură. Când piciorul ei durduliu duduie pe scările cufundate în întuneric, lemnăria putredă izbucneşte în plâns. Frederika se ia tiptil după ei.
Ajuns pe ultima treaptă, Anton aprinde felinarul care aştepta cuminte într-un cui ruginit să fie aprins şi să scoată pe nas un fum puturos. O ceapă mare şi grea, prinsă sus de o grindă într-un şirag, se desprinde şi îi cade drept în cap. Anton nici nu tresare, se apleacă doar ca să o vâre în buzunar, şoptind: „mântuitoare legumă!”. Cu mişcări experte, dă cep unui butoi topit în neguri fumegoase. Bella propteşte ditamai pâlnia la gâtul unei damigene şi cască. Anton se întoarce spre ea, o înghesuie şi începe să o lingă. Femeia uriaşă, între ai cărei sâni capul lui Anton pare o biluţă de argint, sforăie uşor. Siesta umbrelor înguste e deranjată de gâfâitul lui Anton. Tavanul se despică, lăsând să se prelingă înăuntru un cer vânăt, un miros de frunze strivite, câţiva copaci mirabili, sădiţi cândva de ciori.
– Frunzele astea ca de pătrunjel azvârlă, ca nişte uşoare draperii, horboţele vegetale între tine şi orizontul aşteptărilor mele, şopteşte Anton, copleşit de farmecul candid şi robust al pulpelor somnoroase. Deasupra lor, o bucătăreasă bătrână tocmai trage un pârţ în timp ce se apleacă să-şi culeagă de pe jos ochelarii mânjiţi cu gălbenuş. Înjură întruna acele mici musculiţe şi alte asemenea insecte care se nasc mai vârtos prin nişte baligi şi alte mârşăvii. Acoperită brusc de un pătrat de umbră abia înfipt în lumina puţină, Bella pare împodobită pe la tâmple cu flori nemuritoare şi bibiluri.
Frederika ascultă murmurul îndepărtat al amurgului. Sufletul ei e cufundat în tăcere. Noaptea tăvălită prin făină vine spre ea cu aripile larg desfăcute. Câteva picături de apă de pe aripa unei păsări târzii îi răcoresc fruntea.