Spiritualitate şi poezie în pictura chineză

„Arta este etern liberă. Ea fuge dinaintea impunerilor precum ziua în faţa nopţii”
W. Kandinsky

Problema spiritualităţii în artă a fost unul dintre subiectele predilecte de discuţie ale pictorilor secolului XX. Kandinsky a scris chiar un volum intitulat Despre spiritualitate în artă şi în pictură în mod special. Ca orice teoretizare a încercat să propună un cod de forme şi culori, de vectori spirituali, dar ca întotdeauna când se teoretizează, el a rămas la nivel de intenţie, valabil pentru artist şi doar arareori pentru ceilalţi. Înţelegi asta în momentul în care urmăreşti traiectoria artei imaginii de după Kandinsky. A jupui de pe ziduri afişe pentru a le prezenta drept creaţie originală; a turna culoarea cu găleata şi a o împrăştia cu mătura; a cotrobăi în căutare de originalitate prin pubele, latrine şi cearceafuri mânjite de spermă nu-i nici artistic şi nici spiritual. La ora actuală, în Occident, cu rare excepţii, pictura a rămas cantonată într-un fel de ateism contestatar artistic. Parafrazând spusele savantului-chirurg Wirchow (de care pomeneşte Kandinsky în volumul său Despre spiritualitate în artă) care spunea că n-a găsit nici urmă de suflet, după ce a autopsiat nenumărate cadavre, s-ar putea la fel spune că în pictura occidentală de la Renaştere până la arta modernă, nu-i nici urmă de spirit. Doar masa de cărnuri, abilităţi tehnice picturale, spectacole transpuse pe pânză, perfecţiuni în redarea anatomiei şi a materiei, cam la atât se reduce pictura europeană chiar şi atunci când e religioasă. Despre spiritualitate în arta bătrânului continent se poate discuta doar când vine vorba despre perioada bizantină, gotică sau când se iau în consideraţie pictorii aşa-zişi primitivi.
Întâia poruncă a picturii chineze este „să transmită spiritul”. Spiritul celui ce pictează şi a ceea ce pictează. „Spiritul să fie în toate şi pretutindeni şi atunci, cele mai felurite aspecte îşi vor găsi expresia cuvenită” (Shi Tao). Între scrierile teoretice ale lui Kandinsky şi însemnările despre pictură ale lui Shi Tao nu stă doar diferenţa în timp şi spaţiu, ci modul diferit de a înţelege însuşi sensul cuvântului „spirit”. Kandinsky credea că simpla eliminare a obiectului din pictură şi înlocuirea aceluia prin forme geometrice abstracte, simbolice, ar fi suficient pentru spiritualizarea picturii. „Numai elementul artei pure şi eterne îşi va păstra valoarea”, conchidea el. Despre impulsul interior, despre trăire, despre transa artistului nu suflă un cuvinţel. Pictura pe care o propune este raţională, ordonată matematic, schematizată, rece şi impersonală. Ferindu-se ca de ciumă de un eventual aspect decorativ al picturii, în final a reuşit să obţină tocmai efectul invers.
„Principiul Necesităţii interioare”, luat în discuţie de Kandinsky, are rădăcină raţională, oarecum mecanică. Oricum, n-are nicio tangenţă cu impulsul interior ce-l trimite pe pictorul chinez să pună mâna pe pensulă şi în niciun caz cu sugestiile ce vin din Natură. Pictorul lui Kandinsky e meticulos şi calculat, sufletul său nu rezonează decât la nivelul raţiunii. Shi Tao, descriindu-se pe sine, oferă o imagine cu totul diferită, ce aminteşte de transele lui Van Gogh: „Cât despre mine, pot spune că am atins întreita Nebunie: eu sunt nebun, vorba mi-e nebună, şi nebună pictura. Încerc să găsesc calea spre Nebunia cea adevărată”. Din acest punct de vedere gândirea pictorului chinez este tangenţială cu filozofia greacă în conformitate cu care tot ce-i bun vine pe calea nebuniei divine. Puţini pictori europeni au atins pragul acesta de exaltare spirituală când artistul se contopeşte cu natura şi cu ceea ce pictează. Dintre pictorii moderni, poate Kokoshka, poate Monet, poate Soutine şi în mod sigur Van Gogh. În picturile olandezului, „venele dragonului” şerpuiesc prin peisajele executate de la perioada arleziană până la cea din urmă imagine. Nu poţi sta în faţa picturilor lui fără să simţi forţa ce emană din nebunia lui picturală care îţi confiscă mintea şi sufletul. Lui îi este aplicabilă admirabila sinteză a lui Shi Tao – „Om şi floare, părtaşi ai aceleiaşi Nebunii”.
Pictura chineză, fie că e vorba de tuş sau de acuarelă, este un complex în care sunt intricate unele în altele imaginea, filosofia chen şi poezia. În niciun alt loc de pe glob nu s-a petrecut un atare miracol, pretutindeni cele trei existând separate, independente una de cealaltă. Minunaţii pictori chinezi erau totodată şi poeţi desăvârşiţi. Născută din caligrafie, ale cărei odrasle sunt poezia şi pictura, arta Pensulei le cuprinde în mod egal pe amândouă. „După o părere mai veche” – scria pictorul Guo Xi – un poem este o pictură invizibilă, iar pictura e un poem vizibil”. S-a ajuns astfel ca orice pictură să fie însoţită de un poem integrat în imagine. Nu-i de mirare că Shi Tao dă un sfat şi în acest sens: „Într-un cuvânt, pictura şi scrierea trebuie să se completeze una pe alta şi să se prelungească, atât prin conţinut, cât şi prin efectele lor vizuale”. Din păcate, bariera lingvistică face inaccesibile aceste texte lumii occidentale văduvind-o de frumuseţea integrală a creaţiei. Şi de-ar fi traduse textele, tot nu ne-am putea bucura de ele din cauză că la baza lor stau egal frumuseţea versului şi expresivitatea caligrafiei chineze.
Parcă prevăzând nedumerirea neiniţiatului în faţa picturii sale, divinul Shi Tao a lăsat o imagine surprinzătoare a aactului creator: „Pictând acest tabelou, deveneam eu însumi primăvăratec, pe măsură ce desenam. Florile lui se deschideau la viaţă la voia mâinii mele; apele curgeau în ritmul fiinţei mele. În pavilionul cel înalt, aşezat deasupra râului, strig numele lui Zi mei, cu tabloul în mână. La strigătele mele întretăiate de hohote de râs, dintr-odată se adună valuri şi nori. Desfăşurând din nou tabeloul, mă adâncesc în viziunea Divinului”. Mai poate fi, oare, adăugat ceva la cuvintele lui Shi Tao? Orice ar fi, e în plus şi inexpresiv.