Da, am parafrazat unul dintre titlurile de capitol din Întoarcere în secolul 21 (Humanitas, 2009) de Ioana Pârvulescu. Nu ştiu cîţi ani are eseista şi nici nu-i caut datele în vreun dicţionar: mă interesează – o tot repet – nu biografia (cu excepţia personalităţilor tutelare: Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Petru Caraman, Pamfil Şeicaru; sau Goma), ci bibliografia. Prefer celei reale imaginea pe care mi-o fac eu, citind cărţile autorului respectiv. Şi-i dau dreptate Ioanei Pârvulescu atunci cînd opinează că „fiecare generaţie are o mitologie a bunelor şi relelor lumii”. Pe mine, mai mult decît o librărie goală, mă deprimă una închisă, transformată în depozit de scaune; şi mai ales cînd ajunge sex shop. Nedumeririle privind lumea secolului care deja are 10 ani deţin la Ioana Pârvulescu primul loc. Vin apoi indignările, speranţele, meditaţiile, după propria-i enumerare. Indignarea se află la mine pe primul loc. Oi fi mai tînără şi mai neliniştită? Comparîndu-mi biografemele cu ale sale, constat că mă aflu în imediata apropiere. Am avut şi eu o mătuşă pentru care crima crimelor era le mauvais gôut, de unde ciuda (nu mîhnirea) că s-a trecut, mai ales în luştrii din urmă, de la comportamentul lui Mitică la cel al lui Gorică; nu mai vieţuim în ţara Miticilor, ci în ţara lui Gore Pirgu. Cu sintagma lui Ştefan Cazimir, Caragiale recidivus? Mi-aş dori eu să fie aşa cînd merg cu tramvaiul de Baza 3 (pe care l-am făcut personaj în romanele mele, rudă cu troleibuzul de Center al Ioanei Pârvulescu ori cu trenul său de Sinaia) şi aud limbajul violent, determinat de violenţa realităţii.