Om sporit, adică îmbunătăţit, îmbogăţit, cum o dovedesc atât romanele, cât şi exerciţiile sale eseistice, Vasile Andru trece silenţios, surâzând (Surâd, deci exist), ed. Paralela 45, 2010, colecţia Sapientia) de la icoană la masa de scris, de la rugăciunea inimii la „respiraţia inimii” – scrisul. Mi-l închipui în două ipostaze: rugându-se miezonoptic şi scriind, ca un alt fel de rugăciune, dimineaţa devreme. Ştie că Dumnezeu e şi-n viaţă, e şi-n moarte, oriunde: pe malul Sucevei sau pe ţărmul Pacificului, la tropice, ca şi în Muşeniţa (altă pronunţie pentru Muceniţa) Siretului, de unde se trage. Rezistă la ispita planetei, a locului numit, în maori, AOTEAROA (Noua Zeelandă), melodios ca o femeie. Acolo şi-a dorit „rămânere definitivă”. N-a rămas: „ca scriitor, lucrez în voie şi coerent numai la Bucureşti”, cum (se) mărturiseşte, calm, cald, cititorilor săi. S-a întors maiştiutor, în strada Căpitan Anghelache, bloc M-25: „Sunt un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine”. Ceea ce-mi aminteşte de declaraţia de dragoste pentru Ileana, din Nopţi de sânziene. „Te iubesc româneşte”, îi spune, în pădurea Royaumont, Ştefan Viziru. Doar Andru era cel care punea întrebarea, în 1998, în Mistici din Carpaţi, replică la detractorii disproporţionat resentimentari, care l-au prins în colţ pe Mircea Eliade şi nu-l lasă pe „fascist” nici mort: „Oare Eminescu şi Eliade vor fi canonizaţi?”.
Vasile Andru ţine pasul cu lumea, în numele „continuităţii” dintre semeni, „mici-mari”, cum se confesează lui Marius Tupan, într-un interviu din 2005. Acea continuitate „dulce ca o rugăciune”, de care vorbeşte în nuvela Operaţie pe creier (ed. Mirabilis, 2003). Aflat în preajma Papei Ion Paul al II-lea, îl percepe ca pe părintele său: „simţeam că seamănă cu tatăl meu”; filiaţia teandrică îl face s-o audă cu inima pe maica Tereza, dar şi să încerce a urma sfatul lui Dalai Lama: „Fii bun de câte ori se poate. Şi se poate totdeauna”. Stă lângă un maestru zen, dar pe scăunelul de isihast. În India, numele său spiritual este Ananda, Fericitul. Însă el rămâne Vasile creştinul, mărturisitor al Fiului şi al Tatălui, pentru că religia nu-i ca o odajdie pe care o îmbraci sau o lepezi.