„Judeţul de Apoi să nu-l aştepţi, frăţioare,
Ascultă la betranul Kant:
Ia-l pe securicomunist de semnificant
Şi-l dă pe râzătoare”.
            Luca Piţu

Un ins se plimbă aparent fără sens, aparent impasibil pe „pietonalul Unirii”, dintr-un oraş de provincie. Insul se dovedeşte a fi cadru în rezervă al Securităţii: Svelţic. Ucisese un tată şi un fiu, utilizând fotoliul de tortură cu plăci radioactive, invenţie perfecţionată de el însuşi. După câteva luni de anchetă (citiţi: şedinţe de iradiere), victima devenea leucemică. Se curăţa. Avansat căpitan pentru că torturase şi omorâse un elev de liceu care scrisese lozinci anticomuniste pe şantiere şi Jos Ceauşescu! pe Palatul administrativ, Svelţic îşi cumpărase satisfăcut din premiul aferent avansării în grad, o Skodă. Preţul asasinatelor. Cei puşi în obiectiv de Securitate „beneficiau” de strategia „Codului Radu”, stabilită de Fleşiţă. Ordinul suna cam aşa: ia decizii iuţi (în alte cuvinte, ucide), pe urmă, legalizăm noi faptele. Doar acest Fleşiţă, în spatele căruia e uşor de descifrat personajul real, era „chilerul de serviciu” al socialismului. „Noi asta făceam, ucideam”, se lăuda gen’alu’ la OTV, aşa cum cunoaşteţi, desigur.
În zilele lui bune, ale dictaturii, Svelţic imita comportamentul unui ofiţer SS, văzut într-un film: se bărbierea de trei ori pe zi. Într-un film? În „experimentul Piteşti” a funcţionat un distins şi elegant torţionar. Prin terifianta puşcărie, umbla foarte dichisit, frizat şi parfumat. În Botoşani, acest fel de glorie îi aparţinea lui Feller Moritz, locotenentul care schingiuia folosind curent electric, dar ucidea, la nevoie, şi din bătaie, aşa cum s-a întâmplat (spun documentele) cu Toderiţă Fediuc.