PAUL GOMA: o viaţă exemplară

Pe 2 octombrie 2006 Paul Goma a împlinit 71 de ani. Desigur, pentru cei care nu ştiu cine este Paul Goma, repet: scriitor român de limbă română, tradus în numeroase alte limbi, primul disident român (nu doar cronologic, „disidenţa” românească începe şi se fundamentează cu Paul Goma, desigur, după definiţia reconfigurată de ziariştii occidentali pentru a-i proteja pe opozanţii ruşi de represiunile ideologice); cel mai consecvent, nedezminţitul martor şi mărturisitor al regimului criminal comunist din România. Cel care a jurat să nu-i tacă pe cei care ne-au distrus fibra morală şi fizică. Cine afirmă că Paul Goma nu este scriitor ori că este doar „atâtica” (mi se întâmplă frecvent să fiu admonestată pe această temă; din fericire, eu am citit tot ce a scris Paul Goma) ar putea deveni cu „atâtica” mai bun, ar haşura o bucăţică din harta amneziei sale, ar putea discerne un strop de memorie a comunismului românesc. Ar putea afla lucruri arhicunoscute: crima începe de la unu, nimeni nu deţine monopolul suferinţei, nu există identitate individuală şi comunitară fără memorie individuală şi colectivă etc. Ceea ce l-ar ajuta să devină mai introspectiv şi mai rezervat atunci când îmbrăţişează tezele Securităţii şi le colportează ca pe adevăruri intangibile. Să nu se supere pe mine cei care ştiu. Am şi cunoscuţi care nu ştiu. Care m-au întrebat şi chiar au vrut să ştie.
Mă întreb cum este să fii refugiat politic din 1977 (pentru cine nu ştie: te poţi duce oriunde, cu excepţia ţării din care ai plecat, fără să deţii o cetăţenie etc.). Mă întreb cum este să ai posibilitatea să faci cunoscute aceste lucruri în România şi să nu o faci, să taci, ca intelectual, ca ziarist, ca funcţionar public etc. Mă întreb cum poţi să te numeşti Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, şi să scrii negru pe alb, în România literară, că  scriitorii nu erau prin preajmă când a fost dat afară Paul Goma din U.S.R. în 1977?  („Paul Goma n-a fost exclus din Consiliul U.S.R. Oricât de discreţionară, puterea comunistă n-a îndrăznit să pună la vot excluderea în (…) cel mai puternic for de contestaţie politică din România vechiului regim. Din procesele-verbale care s-au păstrat nu rezultă nici că votul ar fi fost dat de Biroul U.S.R. (singurul organ neales democratic, ci impus de conducerea P.C.R).” Dar, de cine, adică? De P.C.R. prin Securitate? De acord, prin colaboratorii, informatorii ascultători, semnatarii de angajamente care ies azi la iveală, fricoşi, pupincurişti, meschini – crema scriitorimii române la acea dată, colegi cu Paul Goma şi N. Manolescu. Altfel spus, efigiile literaturii contemporane? Cel mai puternic for de contestaţie politică din România care, în loc să conteste propunerea de excludere, s-a închinat în faţa regimului ideologic şi l-au dat împreună afară pe Paul Goma, uniţi pe vecie. Nicolae Manolescu face glume sinistre! Cunoscutul critic are tupeul să vorbească despre poeziile Anei Blandiana ca despre veritabile acte de opoziţie anticomunistă (a se vedea „caracterul incitator dintr-un vers care îi numea pe români popor vegetal, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ’80.”) – care n-au pus pe nimeni în pericol –, dar îl trece sub tăcere pe Paul Goma, căruia i-a adresat public ameninţarea că n-o să-l mai publice niciodată. Poate să se lamenteze şi eschiveze cât vrea preşedintele U.S.R. atunci când ia apărarea fără discernământ lumii literare, această văgăună  în care zac gunoaie, scârnăvii şi cadavre. De sub care scriitorii adevăraţi nu pot respira. ªi dacă ei n-o pot face, nici naţiunea română nu are plămânii sănătoşi, aşadar, nici creierul prea oxigenat.
Sunt multe întrebări de pus, răspunsurile nu vor veni curând. Eu sper să apuc ziua în care îi voi aştepta pe Ana-Maria, Paul şi Filip-Ieronim Goma pe Aeroportul Otopeni. Atunci voi şti că am avut dreptate să rămân aici. Atunci vom şti cu toţii, chiar dacă nu avem toţi curajul să recunoaştem, că suntem în stare să îi cinstim pe cei datorită cărora nu ne mai simţim atât de rău că suntem români.
Din nefericire, nu este suficient să semnăm un Apel pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturi (care a strâns peste 300 de semnături), el mai trebuie să fie şi luat în seamă. De opinia publică, prin presă, şi de instituţiile statului. Reacţiile de până acum au fost – ca să păstrez o dâră de optimism – plăpânde. Pe 30 septembrie 2006 a apărut în ziarul Ziua un material diversionist, care nu face decât să confirme temerile noastre legate de lipsa de deontologie a ziariştilor români. Sunt 16 zile de când textul Apelului şi Lista semnăturilor au ajuns la mass-media şi instituţiile statului. De atunci, un singur articol informativ şi corect a fost publicat, anume de Manuela Golea în Gardianul. Urmează să apară un text şi în Observator cultural. Termenul „reabilitare” din titlul celor de la Ziua încearcă să anuleze demersul nostru, prin care cerem „repunerea in drepturi”, de care a fost deposedat ilegal şi abuziv. Paul Goma nu are de ce să fie reabilitat. El trebuie repus în drepturi şi cinstit aşa cum se cuvine. O viaţă furată şi chinuită nu poate fi reabilitată. Paul Goma a fost refugiat de război, hărţuit în permanenţă, el şi familia lui, de Securitate, apoi deţinut politic, opozant anticomunist şi luptător pentru drepturile omului. Scriitorul Paul Goma nu s-a dezminţit niciodată. Înainte de toate, scrisul său înseamnă nevoia de a rosti adevărul. Nu există frumuseţe în absenţa adevărului, oricât ar încerca să ne demonstreze „rezistenţii prin cultură”.
Astăzi, în România nu poţi vorbi destins despre Paul Goma. În realitate, cei care vorbesc din convingere despre Paul Goma nu au cum să fie auziţi. A vorbi fără teamă despre el înseamnă să fii conştient de unghiul mort în care te-ai plasat.
O spun cu mâhnire: noi nu-l sărbătorim cu adevărat pe Paul Goma. Sunt convinsă, nici Domnia Sa nu se simte astfel. Nu-i putem oferi decât această  luptă cinstită, în surdină, dar care arată că sub mormanele de gunoaie şi cadavre istorice, politice, literare, culturale din ţara noastră subzistă o comuniune anaerobă, care se hrăneşte din propria-i plămadă. Neluată în seamă, care scapă  oricărui sondaj comandat, aproape anonimă. Să afle dl. Manolescu şi prietenii săi din cel mai contestatar for anticomunist că nu este suficient să ne pună la colţ doar pentru că deţin pârghiile autorităţii. Până şi criticii literari mai au de învăţat: o mare cultură (aşa cum nu este cea română) respiră prin libertatea exprimării şi prin profesarea adevărului.
Noi, cei neauziţi, suntem deocamdată flacăra de veghe.
Îi urez domnului Paul Goma să se întoarcă în această ţară care nu îl merită, dar în care mai sălăşluiesc, încă, destui oameni. Este un gând optimist.
La mulţi ani!