Am visat un om căruia i s-a arătat Dumnezeu. I-a spus să-L vestească lumii întregi, omul s-a supus, dar imediat şi-a dat seama că Domnul îl făcuse mut, surd şi orb. Nu mai ştiu ce a făcut omul apoi sau ce a înţeles el din asta, ştiu doar că înainte să mă trezesc i-am presimţit marea îndoială. Un păcătos ca toţi ceilalţi, un tâlhar plictisit de viaţă şi mizerie, obişnuit să vadă, să audă şi să spună, îl vede, iată, pe Dumnezeu! Vesteşte-L, dacă mai poţi, mutule! Ceva din toată treaba asta-şi strigă urgenţa. Nu peste o lună când te vei fi dezmeticit de-a binelea că n-a fost doar un vis, nu peste ani când, chinuit de neputinţă, vei fi învăţat să te exprimi cumva, ci Acum. Nu e timp să-ţi plângi de milă ci doar să te bucuri, dar te poţi bucura? Grea încercare.
Mă întrebam dacă nu cumva suntem cu toţii muţi şi surzi când vine vorba de a-L vesti pe Dumnezeu. Cred că suntem, dar mai ales cu inima. Sunt mut cu inima pentru că nu iubesc şi nu mă bucur, sunt surd cu inima pentru că nu aud strigătele de ajutor ale celorlalţi şi sunt orb cu inima pentru că nu caut Adevărul.
Imaginea asta a lui Dumnezeu care-ţi dă o misiune şi apoi îţi ia mijloacele prin care credeai că trebuie să o împlineşti mi se pare teribilă. Îţi spune să te duci într-un loc după care te face paralizat, îţi dă un copil, apoi ţi-l ia de tânăr, te tot încearcă şi te tot zgândăre până când obosit de atâta suferinţă, fie Îl dai dracului, fie te rogi lui Hristos să-ţi ajute la purtatul crucii. Omul nostru, un oarecare căldicel, o oaie rătăcită, e pus în faţa alegerii. Deşi a fost de acord să facă voia Domnului, alegerea lui prinde importanţă doar în momentul în care este şi încercat. Acest fapt n-ar trebui să-i stârnească bucurie? Şi încă în ce fel! Vine Dumnezeu la tine şi-ţi vorbeşte.
Este bântuitoare povestea cu acel om de la ţară care vrea să cunoască Legea dar rămâne toată viaţa lângă paznicul porţii, neîndrăznind să intre (F. Kafka). Îşi petrece timpul conversând baliverne cu paznicul, încearcă să-l mituiască şi în final ajunge să-şi blesteme soarta. Deşi la început paznicul îi spune să intre – „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici…” – omul, înfricoşându-se, preferă să respecte un aşa-zis protocol. El vrea să încerce, dar nu să fie încercat. Vrea să cunoască, dar fără suferinţă, fără luptă. Şi moare abia auzind vorbele paznicului „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.” În loc să se bucure că ar putea intra, neisprăvitul se teme pentru ochii şi urechile lui pe care paznicul i le-ar putea vătăma. Ori omul nostru, din vis, dă piept în piept cu paznicul abia după ce a trecut de poartă. Dumnezeu îl cheamă, dar el prin ce simţuri îşi va împlini menirea?