(Aprind candela, îmi fac o nouă cruce, „îndeplinind închinăciunea pentru îndrumător”, scriu:)

Tata, Ion Stoiciu, a fost singurul salariat din familie, ceferist, şef de echipă la Linii 4 Bacău, Regionala CFR Iaşi (calificat după întoarcerea din prizonieratul de trei ani din Siberia, de la o mină de azbest), domiciliat în locuinţe de serviciu, la Cantonul Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ (unde s-a născut primul lui fiu, Ioan, la 19 februarie 1950), apoi din anul 1951 la Cantonul 248, Halta Adjudu Vechi, până în 1965, după care s-a mutat în casa lui, la Adjud. Născut la 29 martie 1917, din tată macedonean aromân, Milia (răzvrătit din Macedonia istorică la începutul secolului trecut, de pe graniţa dintre Grecia şi Bulgaria, urmărit de poliţie, a trecut Dunărea în România sub gloanţe, sub burta unui măgar) şi din mamă ardeleancă, Steliana, stabilită la Adjud. Cu casa părintească la Adjud, tata a avut nouă fraţi şi două surori (cu toţii domiciliaţi la maturitate la Bucureşti; unul din fraţi a dispărut în URSS). Altfel, tata a avut cinci copii, unul (cel ce scrie aceste rânduri, „băiatul cel mare”; până să mă nasc eu, tata a mai avut o fetiţă, care a murit de deochi la şase luni, Livia: eu i-am preluat prenumele, conform tradiţiei locului) cu prima soţie, Ioana Sandu, care a murit trăsnită, la 30 de ani, în bucătăria de vară, la Cantonul 248, în iunie 1951. Cu a doua soţie, Elena Berescu (mamă adoptivă mie), tata a avut trei fete şi un băiat, Mela, Ita, Sofia şi Marian (surioara Sofia a murit tragic, la 18 ani, în iunie 1977).
Mereu încruntat, plecat la ora patru dimineaţa de acasă, la serviciu, la întreţinere de cale ferată, pe ger sau caniculă, întors seara, tata nu s-a bucurat de viaţă.