Ai senzaţia că literatura română stagnează. Chiar dacă, nesperat, la întâmplare (autorii publică intuitiv, e nevoia lor fiziologică), apar cărţi originale în toate genurile literare, ai ce nominaliza şi premia în fiecare an. Rămâne acelaşi deziderat: să-ţi vezi cartea publicată şi într-o limbă de circulaţie internaţională (din păcate, s-a observat că nici dacă emigrezi sau te muţi temporar şi publici la Paris, nu ai nici o şansă să fii băgat în seamă; literatura română nu interesează). Normal ar fi fost să apară o rupere de ritm în literatura română de azi. Să apară o nouă avangardă. Optzeciştii, la vremea lor, au reuşit să se impună datorită ruperii de ritm, făcând legătura cu avangarda din prima parte a secolului al XX-lea. Atunci când au început să publice optzeciştii, era aceeaşi stagnare – o producţie editorială care rula în gol, în care metafora era încă regină (să mă refer numai la poezie; de regulă, poeţii dau tonul unei schimbări radicale în literatura română), era o saturaţie pe care poeţii o resimţeau acut. Vinovată de acea situaţie din anii ‘70 era critica, incapabilă să recepteze noul, lăuda cărţile de versuri „corecte stilistic”. Sigur, marii poeţi din alte generaţii decât cea optzecistă, cu opera încheiată atunci, de la suprarealistul Gellu Naum la prozaicul Mircea Ivănescu aveau drumul lor singuratic de a se manifesta la masa de scris (erau excepţii). Personal, nu pot să uit că mă învinovăţeam în anii ‘70 că nu mai suportam poezia lui Mircea Dinescu şi Carolina Ilica, aflaţi la cele mai înalte cote critice, consideram că trebuie să mă las de scris fiindcă nu reuşesc să intru în normal cu tot ce însemna receptare a poeziei care se scria.