P.S. 1. Luna februarie are o semnificaţie aparte pentru mine: în fiecare an mă trezesc suspendat pe linia de graniţă dintre zodiile Vărsătorului şi Peştilor, în ziua de 19 (nu mai fac aici caz de faptul că nu ştiu sigur de care zodie aparţin, de drept, şi că ambele zodii mă influenţează cu ce au ele mai utopic-original; natural, una să ridică şi alta mă coboară, una are semnul plus şi alta minus, aşa că amândouă zodiile nu fac, de când mă ştiu, decât să-mi întreţină la maximum dorinţa de schimbare, anarhic-idealistă, care în viaţa mea de zi cu zi s-a tradus prin inadaptabilitate). Şi asta s-a agravat de când vârsta sufletească (rămasă la 33 de ani) nu s-a mai potrivit cu vârsta trupească. Îmi e ruşine să constat din afară că, deşi am ajuns anul acesta la 58 de ani, înlăuntrul meu mă simt tot mai tânăr. Sunt un caraghios, ştiu — deocamdată, bătrâneţea nu mă convinge, deşi „fizic” am probleme…
Sunt melancolic în această lună, februarie, am motivele mele să duc „tot ce am de dus într-un an” până la capăt, până pe 19. Şi să o iau de la început, din ziua de 19, în fiecare an. Pentru mine, orice an „lăsat de la Dumnezeu, cu 365-366 de zile” nu începe la 1 ianuarie, ci la 19 februarie. Fără să fiu în contratimp cu lumea din jur, merg pe drumul meu cronologic… Apropo. De la o vreme îmi tot reevaluez prima mea tinereţe literară, mai în glumă, mai în serios (invitat să o fac, intervievat, forţat de o împrejurare editorială; sunt superstiţios, n-am cum să dau de gol aici amănunte în acest sens). Într-una din zilele anului 2007 am descoperit ceea ce uitasem: că la 17 ani (în anul 1967), aflat în ultimul an de liceu (liceu teoretic, secţia umanistică, în oraşul Adjud, capitală de raion în regiunea Bacău; dat de la şase ani la şcoală), scriam o proză despre „un ceas neobişnuit şi o măsurare inedită a timpului”, care mi se pare a fi perfect valabilă şi azi, după… 40 de ani de când a fost scrisă! Mă mir că am păstrat-o…