Au trecut 18 ani de postcomunism şi scriitorul român „vizibil” (care era şi ziarist sau ideolog, şi activist cultural comunist, eventual, la Bucureşti sau în judeţe) se învârte în jurul cozii: „procesul comunismului” nu poate să înceapă cu culpabilizarea lui! Cum să se responsabilizeze primul el, scriitorul-ziarist-activist cultural comunist, personalitate publică, pentru colaborarea cu totalitarismul impus de ocupantul sovietic (imitat mai apoi şi perfecţionat în stil românesc de elita ascunsă în spatele „preşedinţilor” României Populare şi Socialiste, al secretarilor generali ai PMR-PCR) sau cu dictatura personală a lui Gh. Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu? Întâi să iasă în faţă politicienii colaboraţionişti ai „partidului unic”, activiştii PCR la toate nivelurile şi ideologii „de meserie” (e adevărat, între ei erau şi scriitori de seamă), apoi slujitorii poliţiei politice, securiştii, ofiţeri de Securitate, rezidenţi sau informatori (uneltele politicienilor), apoi procurorii comunişti şi judecătorii, care umpleau puşcăriile cu oameni de caracter, incomozi regimului, sau îi executau în secret, plus miliţienii şi propagandiştii „socialismului multilateral dezvoltat” la ziar sau la birourile organizaţiilor de partid unic (intelectuali colaboraţionişti, în frunte tot cu scriitorii, de toată mâna, „care ştiau pe ce lume sunt”). El, scriitorul român, în general, „a rezistat prin cultură”: nu declară aşa inclusiv Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor (care a făcut parte din Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu)? Cum a rezistat prin cultură scriitorul român? Simplu, colaborând cu totalitarismul, în majoritate. Voi da mai jos exemple individuale de colaboraţionism, de asumare a compromisului condamnabil, citând din „Omagiul” editat de Uniunea Scriitorilor în 1983 (vă daţi seama, mă opresc numai la acest volum masiv; dar asemenea „Omagii” detestabile, ale demisiei morale, au fost anuale; fiind bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Vrancea până la Revoluţie, mie nu mi-a scăpat niciunul din vedere; se subînţelege, eu n-am colaborat, Doamne fereşte, la nici un asemenea „Omagiu” ruşinos). Sigur, au fost şi excepţii, de scriitori care şi-au respectat condiţia şi nu au colaborat cu totalitarismul roşu sau cu dictatura dejistă şi/sau ceauşistă — dar puţini.