Mi-e greu, din ce în ce mai greu să scriu despre „trecutul comunist”, despre victimele lui (într-un recensământ făcut între anii 1945-1989 la români), despre suferinţă, martiraj şi teroare, despre crimele politice, despre demnitatea deţinuţilor comunismului şi despre rezistenţă, despre ticăloşia celor ce au slujit sistemul represiv „de partid şi de stat”, impus prin PMR-PCR-Securitate (de la gardieni, miliţieni, securişti şi turnători, la judecători şi procurori, şi activişti în toate profesiile concentraţionare), despre faţa tragică, înspăimântătoare a „totalitarismului roşu”, sau despre prostituţia intelectuală a regimurilor Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Stau de o oră cu ochii în gol, în faţa tastelor „computerului personal” (care înlocuieşte hârtia de scris şi stiloul) şi ezit să încep să scriu, mă simt un „impostor”. De ce lasă atâta de dorit caracterul românilor? De unde atâta laşitate colectivă şi nesimţire (valabile şi azi, atotprezente)?
Am avut ocazia să mă întâlnesc, nesperat, cu mine însumi (cel ce am fost şi cel ce mai sunt azi), întârziind în spaţiul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, pe 28 şi 29 mai 2009 (în fiecare zi a plouat fără oprire, semn de penitenţă). Ceea ce au realizat Ana Blandiana şi Romulus Rusan din 1993 până azi e impresionant şi tulburător, fără ei n-ar fi existat acest loc de cultivare a memoriei (Consiliul Europei l-a nominalizat în primele trei locuri, după Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa). Cei doi scriitori şi-au sacrificat 16 ani din viaţă să definitiveze Memorialul (îl auzeam acum pe Romulus Rusan mărturisind că, în sfârşit, se va întoarce împăcat sufleteşte la masa de scris, după ce va pune la punct şi ultimele săli ale puşcăriei-muzeu şi va amenaja Cimitirul Săracilor sub formă de monument peisagistic dedicat memoriei morţilor din închisori, lagăre de muncă şi deportări).