N-am nicio şansă să mă las de scris
O întrebare perfidă: ce m-ar determina să mă las de scris (pusă de Mădălin Teodor Roşioru). E o întrebare cu dus-întors, nu? Mai în glumă, mai în serios: adică, sunt colegi de breaslă care ar da sau ar întreprinde orice numai să nu mă mai vadă scriind? Sigur, personalizez întrebarea, care a fost pusă şi altora, pentru a răspunde la o „anchetă” publică. Îndeosebi criticii literari, probabil, sunt exasperaţi că se publică atâtea cărţi originale şi e normal să afle prin ce metodă ar mai putea fi oprit scriitorul să-l mai terorizeze… De parcă l-ar obliga legal cineva să citească! În primul rând criticul trebuie să scrie şi el, azi (sinteze), şi numai printre picături să mai şi citească… Mă simt cu musca pe căciulă. Nu o dată am auzit că sunt „prolific” – şi eu mă închin. M-am explicat chiar zilele trecute criticului Liviu Grăsoiu la telefon (după ce m-a tras de urechi amical, într-o recenzie a domniei sale la Cartea zădărniciei, că public totuşi enervant, cititorii de limbă română nemaireuşind să-şi tragă respiraţia; apropo, ce n-aş da să aibă efect halucinogen lectura cărţilor mele): e o iluzie, credeţi-mă, nu mi se pare mult să publici 12 volume de versuri originale la 58 de ani… Sigur, alţi poeţi au publicat mai puţin, mai ales cei care au fost respectaţi de propriul destin şi s-au oprit la vârste mai mici decât a mea, murind în plină glorie, dar îl asigur că ei scriu acum pe lumea cealaltă şi publică pentru criticii deveniţi îngeri pe acolo pe unde au ajuns (nu că ar fi criticii pe pământ identificaţi cu Cel Rău, Doamne fereşte; mai degrabă criticii par a fi o reprezentare a demonilor dinlăuntrul scriitorilor). Deşi, Virgil Diaconu atrage atenţia că, de exemplu, „marele Nichita Stănescu a editat, în cei 23 de ani de la debut (1960) şi până în nefastul decembrie 1983, nu mai puţin de 41 de volume (21 de volume în ţară şi 20 în afara graniţelor). Nu prea mult – aproape două cărţi pe ani”. Dar Nichita e Nichita (a murit la 50 de ani), lui nu-i reproşa nimeni că publică prea mult, din contră…
O întrebare perfidă: ce m-ar determina să mă las de scris (pusă de Mădălin Teodor Roşioru). E o întrebare cu dus-întors, nu? Mai în glumă, mai în serios: adică, sunt colegi de breaslă care ar da sau ar întreprinde orice numai să nu mă mai vadă scriind? Sigur, personalizez întrebarea, care a fost pusă şi altora, pentru a răspunde la o „anchetă” publică. Îndeosebi criticii literari, probabil, sunt exasperaţi că se publică atâtea cărţi originale şi e normal să afle prin ce metodă ar mai putea fi oprit scriitorul să-l mai terorizeze… De parcă l-ar obliga legal cineva să citească! În primul rând criticul trebuie să scrie şi el, azi (sinteze), şi numai printre picături să mai şi citească… Mă simt cu musca pe căciulă. Nu o dată am auzit că sunt „prolific” – şi eu mă închin. M-am explicat chiar zilele trecute criticului Liviu Grăsoiu la telefon (după ce m-a tras de urechi amical, într-o recenzie a domniei sale la Cartea zădărniciei, că public totuşi enervant, cititorii de limbă română nemaireuşind să-şi tragă respiraţia; apropo, ce n-aş da să aibă efect halucinogen lectura cărţilor mele): e o iluzie, credeţi-mă, nu mi se pare mult să publici 12 volume de versuri originale la 58 de ani… Sigur, alţi poeţi au publicat mai puţin, mai ales cei care au fost respectaţi de propriul destin şi s-au oprit la vârste mai mici decât a mea, murind în plină glorie, dar îl asigur că ei scriu acum pe lumea cealaltă şi publică pentru criticii deveniţi îngeri pe acolo pe unde au ajuns (nu că ar fi criticii pe pământ identificaţi cu Cel Rău, Doamne fereşte; mai degrabă criticii par a fi o reprezentare a demonilor dinlăuntrul scriitorilor). Deşi, Virgil Diaconu atrage atenţia că, de exemplu, „marele Nichita Stănescu a editat, în cei 23 de ani de la debut (1960) şi până în nefastul decembrie 1983, nu mai puţin de 41 de volume (21 de volume în ţară şi 20 în afara graniţelor). Nu prea mult – aproape două cărţi pe ani”. Dar Nichita e Nichita (a murit la 50 de ani), lui nu-i reproşa nimeni că publică prea mult, din contră…