Continui să fiu nedumerit de comportamentul celor ce refuză să-i recunoască lui Nicolae Breban (trezit acuzat de către CNSAS că a colaborat cu Securitatea) meritul moral de a se fi desprins de ideologia comunistă şi de dictatura ceauşistă, atunci când au fost aruncate pe piaţă Tezele maoiste din iulie 1971. Oricum ai lua-o, N. Breban a fost un disident (atipic, specific; fiecare disidenţă în România a fost „altfel”, a avut coordonate personale). În 1971, N. Breban era pe cai mari, prozator iubit de toţi, primit triumfal oriunde, era membru în CC al PCR (supleant) şi conducea România literară – şi brusc, el a aruncat totul la coş, a intrat în disidenţă, întorcându-se împotriva regimului Ceauşescu! A pierdut tot, i s-au luat toate galoanele după ce l-a atacat public, în Occident, în 1972, personal pe Ceauşescu… Câţi scriitori au mai încercat această experienţă? Doar Paul Goma (şi puţinii susţinători ai mişcării lui) a încununat disidenţa literară la noi. A urmat o perioadă de ostracizare cruntă pentru N. Breban, făcând greşeala să se întoarcă în ţară (nu a avut serviciu, nici casă, nu i s-au publicat cărţi ani la rând). Puneţi-vă în pielea lui, şi-a provocat singur această cădere de la o înălţime ameţitoare, conştient de urmări. Practic, a răbufnit în el conştiinţa de mare romancier care se respectă, merita să dea un exemplu de sacrificiu moral… Şi cu toate acestea, incredibil, azi, după 38 de ani de la desprinderea lui de nebunia ceauşistă, e acuzat de către CNSAS că a colaborat cu Securitatea! Şi primul care uită să-i aplaude lui N. Breban această disidenţă din anii 70 e prietenul lui, N. Manolescu, preşedintele USR. Mai mult, N. Manolescu l-a arătat cu degetul pe N. Breban: că a fost „agent de influenţă” („meserie” inexistentă legal).