Optzeciştii formează un capitol de istorie literară aparte. Debutaţi editorial în anii ’80 ai secolului trecut, ei s-au născut după abdicarea Regelui Mihai I şi transformarea României din regat în republică populară (socialistă), în anii ’50, sub regimul lui Gh. Gheorghiu Dej. Adică optzeciştii au fost „produse ale comunismului, în exclusivitate”, cum îmi place mie să spun: au copilărit şi au fost educaţi, au fost formaţi ca personalităţi, au iubit şi au întemeiat familii, au avut locuri de muncă, s-au bucurat de viaţă şi au trăit dezamăgiri existenţiale „naturale”, au scris şi au publicat cărţi. În principal, optzeciştii au depins de domnia lui N. Ceauşescu. În 1965, când a fost instalat Nicolae Ceauşescu, optzeciştii aveau 15 ani, unii, alţii 10 ani (fiindcă optzecismul cuprinde o perioadă istorică de zece ani, sunt incluşi scriitori care au debutat în anii ’80 şi care au vârste diferite; unul dintre cei ce-mi vin în minte acum, debutat editorial în 1989, Radu Florescu din Piatra Neamţ, e născut în 1961; el se poate considera şi „nouăzecist”, sau că face trecerea spre „nouăzecism”; cum am făcut eu tranziţia dinspre „şaptezecism” spre „optzecism”, apărând într-un Caiet al debutanţilor – 1977, în 1978, la Editura Albatros; le amintesc azi celor ce nu ştiu, pe atunci debutai cu o carte numai prin concurs; trebuie să observ că Ioan Lăcustă e născut în 1948, a murit în 2008; la fel, Virgil Diaconu e născut în 1948, deşi a debutat editorial în anii ’70, dat la fund ani la rând, azi promovează optzecismul prin revista lui Cafeneaua literară, la Piteşti; cred că în aceeaşi situaţie e Ion Zubaşcu; şi mai interesant e cazul poetului Gh. Izbăşescu, debutat editorial în anii ’80, născut în… 1935; dar Gheorghe Izbăşescu din Oneşti este structural un optzecist, a promovat optzecismul prin revista lui intitulată Zburătorul).