Opera lirică a lui Marian Drăghici, poet dedicat cu trup şi suflet poeziei, dar care nu figurează nici măcar în ,,Dicţionarul General al Literaturii Române” (??!!!) este cuprinsă în şase cărţi… Odată cu Lunetistul (Ed. Pontica, Constanţa, 1996), poezia sa a cunoscut o schimbare radicală. Amplele poeme din această serie de cărţi, poeme alcătuite din mai multe secvenţe, au, în epicitatea lor, o tonalitate şi o orchestrare a discursului – de factură epopeică. În aceste cărţi, amintirile şi înţelesurile vieţii şi ale lumii, ajunse la o intensitate specială, induc felurite trăiri sufleteşti – analoge exaltărilor mistice – care permit vederea ,,faţă către faţă “ a unor personaje biblice sau care susţin echivalenţa dintre actul de ,,a fotografia” anumite secvenţe aflate în cuprinsul invizibilului şi fulgurantele stări lirice de graţie. Importanţa simbolicului aparat de fotografiat (,,marca Iov”!) şi a variantelor sale – aparatul de luat vederi, luneta şi ochiul – indică opţiunea poetului pentru calea ,,mysterion-ului, care, la fel ca şi aceea a mythos-ului, duce spre realitatea divină : mythos-ul împlinindu-se prin logos, iar mysterion-ul prin vedere (revelaţia vizuală). În locul aproximării lucrurilor ce nu pot fi exprimate prin vorbirea (ca ,,fabula”) despre ele, poetul preferă fotografia al cărei statut derivă din acela al vederii revelatoare. Desigur, şi în acest caz, conţinutul viziunii, redus la statutul unor imagini statice imortalizate pe hârtia fotografică sau la acela de instantaneu volatil, implică, la fel ca fabula (ipostază decăzută logos-lui), o diminuare (unul dintre înţelesurile conceptului mimesis) a realităţii ,,vânate”.
 Aşadar, drama poetului însetat de absolut este, în fond, lipsită de rezolvarea ce rămâne în continuare la nivelul unei aspiraţii trăite cu o intensă ardoare. Lunetistul, el însuşi o victimă a unei lumi întocmite pe principiul şi religia sforii (,,Văd sfori întinse prin aer/ ca sârmele de telegraf şi pe ele rândunele/ sfori invizibile peste tot rândunele peste tot/…/ sfoară mă fac când ies afară ca unul hrănit cu câlţi/ încă dintr-a-ntâia primară.// La tot pasul dai de semenul tău tras de sfoară/ducându-şi traiul aspru în religia sforii /în biserici de sfoară îngenunchează oameni de sfoară/ rugându-se cu un extaz în lacrimi/ de dumnezeul lor de sfoară./…/ Realitatea palpabilă unica realitate palpabilă este sfoara./ De-atâtea nopţi aud sfoara plângând/ iar sforarul zace-n mormânt”, ,,Lunetistul”) îşi depăşeşte întrucâtva condiţia graţie instrumentului său, luneta. De fapt, şi ,,lunetistul”, şi ,,fotograful” sunt ipostaze ale poetului pe care realitatea îl supune unor presiuni iovice, după cum ,,invizibilul” înseamnă însuşi ,,poemul”, poemul revelat, iar pe de altă parte, poemul revelat se asimilează cu Iisus în clipele în care binevoieşte să se lase văzut.