Optzecistul George Vulturescu a debutat târziu, abia în 1988, cu volumul Frontiera dintre cuvinte, care a atras atenţia imediat asupra unei voci lirice distincte, originale şi mature. Fiecare dintre volumele care au urmat (Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991; Oraşul de sub varul pereţilor, 1995; Tratat despre ochiul orb, 1996; Podul sau dictatura ochiului, 1997; Gheara literei, 1998; Nord şi dincolo de Nord, 2001, Alte poeme din Nord, 2007…) se împlineşte sub semnul unui motiv ordonator (cuvântul, odaia, oraşul, ochiul orb, litera, tărâmul Nordului). Aceste motive centrale atrag în jurul lor, în funcţie de ţinta mesajului, altele, să le zicem secundare, precum: mâna care scrie, mâna care ţine şi mânuieşte cuţitul, piatra, fiara, lupul, câmpia, pădurea, iarba, satul natal, crâşma, strada, cartea, târfa etc.
Volumele sale sunt legate unul de altul prin firele unor constante ale liricii sale, între care un loc aparte îl au cuvântul şi poemul a căror tematică este utilizată în orizontul discursului de factură metapoetică.
Marin Mincu l-a inclus pe George Vulturescu la capitolul Textualişti postmoderni în O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, având în vedere una dintre mărcile esenţiale ale textualismului, autoreferenţialitatea, „adică acea capacitate a scriitorului de a reflecta asupra propriului act poetic, chiar în simultaneitate procesuală cu derularea acestuia” (p. 1033). Criticul literar Marin Mincu demonstrează că poetul «a descoperit, pe cont propriu, cel mai eficace instrument al textualizării: ochiul orb (…). Cu o bună intuiţie textualistă, poetul răstoarnă cu violenţă realul în fântâna nesleită a ochiului orb, înecându-l într-o bulboană fără fund şi recuperându-l mai apoi viu, mai proaspăt. Ochiul orb pătrunde dincolo de crusta lumii fenomenale, descojeşte „varul pereţilor”, răzuieşte lucrurile, jupuieşte „pielea şi carnea” de pe trupuri până la nervi, „carbonizează substanţa neantului”.