O simplă enumerare a titlurilor (Ecologie umană, Homo ludens, Omul holografic, Omul de Neanderthal şi omul de Cromagnon, Omul antigravitaţional, Antropofagii, Homo Spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematograficus, Omul statistic, Omul chis, Cădura umană, Omul munţilor, Omul disponibil) din volumul de debut (Gesturi şi personaje, Editura Albatros, 1982) al lui Ion Zubaşcu l-ar putea îndruma pe cititor pe o pistă falsă: către poezia experimentală, mai exact spre ,,poezia tehnologică”. Pe măsură ce parcurgi această carte, înţelegi că premisele de la care pleacă viziunea polemică a poetului se află în sentimentul că existenţa umană este marcată, la toate nivelurile ei, de efectele unei patologii generalizate. Unul dintre poemele reprezentative, sub aspectul tragicei alienări umane, este cel intitulat Căldura umană, care ar trebui citat în întregime, dată fiind reprezentabilitatea sa atât în cadrul poeziei lui Ion Zubaşcu, cât şi în acela al postmodernismului optzecist: ,,Mai rabdă-mă câteva clipe lângă tine/ înainte de-a ieşi din pielea decapotabilă/ca dintr-un sac de dormit, de trăit /ca dintr-o salopetă murdară căreia seara îi desfaci fermoarul/,(…)/te voi lua chiar aşa cum eşti toată viaţa/cu toate operaţiile pe care le-ai făcut de-a lungul anilor/cu tot ce-ai scos din tine şi cu tot ce-ai adăugat la loc/cu aurul, cu platina, cu fierul, cu argintul, cu arama/cu milioanele de substanţe necunoscute/din tabletele pe care le iei dimineaţa pentru încă o zi de viaţă”. Frumoasa lamentaţie a poetului – construită în stilul unei ,,rugăciuni” de dragoste – îmi aminteşte, sub acest aspect, de celebrul poem dramatic Sonata clarului de lună al lui Ritsos, iar prin mesajul ei – centrat pe ideea unei înfiorător de triste fuziuni ştiinţifice între biologie şi inginerie – de poezia Incomunicabilul a lui Al. Philippide: ,,Din craniu mi-au lăsat doar o fâşie,/ Un ciob ca să-mi servească de suport;/Şi-acum zbârcit şi puhav, pe tipsie,/Stau la hotarul dintre viu şi mort.//Cu vinişoare fine mă legară/De-o inimă de gumă, de bronhii de oţel.//Aud fără urechi şi văd fără privire/Aşa cum simţi în braţul absent un puls bătând./Trăiesc în mine ca pură amintire./Fiinţa mea e numai memorie şi gând.//Sunt împânzit cu sârme şi cu ace./ Electrice imbolduri mă bântuie mereu…/Cu-aceste meşteşuguri subtile, orice-aţi face,/Tot nu puteţi pricepe ce-i în adâncul meu” (…).