Mă strânge de gât, metaforic vorbind, certitudinea că un om a ridicat o catedrală. Accept realizarea când e opera unui burg, a unui land germanic, a unui ducat, principat, stat. Am în vedere clădirile-monument, dar şi actele culturale zise incunabule, volume, tomuri. Enciclopedii. Lucruri obişnuite în Occident. În cultura română, ştiţi cum e. Sufocat de indiferenţa instituţiilor (a comunităţii!), cineva se apucă, singur, de-o întreprindere gigantică şi de obicei eşuează grandios. Într-atât de mulţi au năzuit să ridice domuri, încât pare caracteristic spiritualităţii noastre vastul demers hărăzit ne-mai-terminării. Cantemir, Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga, şi câţi alţii, au capotat magnific. Nu şi Mircea Eliade. El a învins nenorocul valah. Însă reuşita lui s-a întrupat în altă limbă decât româna. Să fie doar excepţia care confirmă regula?
Recunoaşterea mondială, vizibilitatea de turn al culturii veacului XX, Eliade şi-o datorează (spun o banalitate!) faptului că a publicat principalele cărţi de filosofie şi istorie a religiilor la cele mai prestigioase edituri pariziene. Orice altă alegere (soartă?) i-ar fi adus o largă (ne)recunoaştere locală, o notorietate de crâşmă, de geniu local(izat) în Buhuşi, în Salonic sau în Sevilla. (Chiar şi-n Italia de-ar fi rămas, greu se făcea cunoscut – vezi situaţia lui R. Pettazzoni, într-un fragment de Jurnal). Ruptura (sau răsturnarea) destinului, petrecută în 1938-1940, anii de chin, calvar şi sărăcie până spre 1950, izgonirea din cultura oficială română timp de-un sfert de secol – iată preţul plătit! Şi altora le-a fost hărăzită suferinţa; lui Eliade i s-a dăruit izbânda, pentru că a fost omul sentimentului numit datoria faţă de ai săi!   
Să facem o scurtă recapitulare. În 1927-1928, Eliade proclamă datoria generaţiei sale (prima generaţie liberă din istoria noastră) faţă de cultura română. Uriaşele proiecte pe care şi le asumă personal par menite eroilor din poveşti; Eliade înţelege că respectarea legământului luat în scris este prima condiţie a valorii. Şi nu se abate de la (ţ)el. India – tărâmul încercărilor iniţiatice; mirajul şi forţa atractivă generate de-o cultură mult mai puternică decât a noastră l-ar fi anihilat pe oricine; nu şi pe omul datoriei, care se întoarce să-şi efectueze stagiul militar, când tatăl îi comunică perspectiva dezonoarei ce i-ar fi pătat bătrâneţea. Tânăr literat de succes, cu reale posibilităţi de încuscrire în protipendadă (soluţie practicată în epocă, azi parcă nu…) Eliade alege căsătoria cu o fostă soţie de ofiţer scandalagiu. Petrece ani buni alături de ea, doar pentru a-şi respecta promisiunea făcută (a se reciti Jurnalul portughez sau Memoriile, pentru amănunte umane tulburătoare). Ucenic, prieten şi legatar spiritual al lui Nae Ionescu, Eliade îşi urmează mentorul prin toate bolgiile, când acela cade din graţia stăpânirii. Care „pupil” de trei parale nu s-ar fi dezis de „jupân”, când i-ar fi venit bine, chiar şi fără momeala răsplăţii consistente, cum i se oferea lui Eliade? Camarad de nădejdie al camarazilor săi, Eliade n-a comis nici cea mai mică trădare în aproape jumătate de veac de presiuni, ispite, acuzaţii, atacuri, dezvăluiri. Drepte sau inepte. A avut o singură lipsă: lipsa umorului. N-am reţinut din paginile sale nici un episod cât de cât vesel, necum burlesc, deşi La ţigănci, de exemplu, e aproape de viziunea caragialescă din Grand Hôtel „Victoria Română” (măcar că istoricul religiilor nu prea-l pomeneşte pe nenea Iancu). (Dar situarea fantasticului eliadesc în siajul operei fantaste a lui Caragiale n-ar fi tocmai o …fantasmagorie!?) O altă datorie asumată de Eliade, în exil, a fost cea faţă de limba română. Să-şi fi dedicat jumătate din timp pentru a scrie direct în franceză Noaptea de sânziene, era azi nume de (p)referinţă şi-n literatura ficţională!…
Dar el îşi asumase datoria supremă faţă de cultura română. A împlinit-o. Cu Eliade, putem zice, humanioarele noastre au pătruns, din bahluiaţa localizare, în meritate amfiteatre academice şi nu pe strapontină! Eliade ne-a dovedit că un om adevărat care îşi propune să ridice o catedrală – izbândeşte! Aceasă izbândă înfige multora unghia-n gât: de invidie? de admiraţie? de neputinţă?
Cine ştie!…